Totul este de vânzare, până şi viaţa !!!

     

       Mai jos avem pilda unui suflet rătăcit în ,,bursa de valori” a lumii acesteia care primeşte un răspuns pe măsura căutării lui:

           O superbă domnişoară din New York a folosit un site financiar în speranţa că îşi va găsi jumătatea. Astfel, ea scrie: ,,Sunt o fată foarte frumoasă de 28 de ani. Sunt foarte inteligentă şi am cu adevărat ,,stofă”. Aş vrea să mă căsătoresc cu cineva care câştigă minim jumate de million de dolari pe an. Există pe site-ul acesta vreun bărbat care să câştige atât? Sau sunt soţii ale unor miliardari care pot să-mi dea sfaturi pe această temă? Am avut deja relaţii cu bărbaţi care câştigau 200 sau 250 de mii de dolari pe an, dar acest lucru nu-mi permite să locuiesc în Central Park West. Cunosc o doamnă care practivă yoga cu mine, care s-a căsătorit cu un bancher bogat şi trăieşte în Tribeca. Nu e atât de frumoasă ca mine şi nici măcar atât de inteligentă. Aşa că mă întreb ce a făcut ca să merite acest lucru şi de ce eu nu reuşesc. Cum pot să ajung la nivelul ei? “

         Şi iată că se găseşte un El care să-i răspundă. Acesta scrie: ,,Am citit solicitarea dvs. cu mult interes. M-am gândit profund la cazul dvs. şi am elaborat un prospect. Vă asigur că nu vă fac să pierdeţi timpul, deoarece câştig peste 500 de mii de dolari pe an. Clarificat fiind acest lucru, consider faptele în felul următor. Ceea ce dvs. oferiţi, văzut din perspectiva unui bărbat ca acela pe care-l căutaţi, e pur şi simplu o afacere nespus de proastă şi păguboasă. Şi argumentez acest lucru cu următoarele motive: Lăsând la o parte blablabla, ceea ce dvs. doriţi, e o negociere foarte simplă. Dvs. oferiţi frumuseţea fizică iar eu ofer banii. Propunerea este foarte clară, dar există o mică problemă. În mod sigur frumuseţea dvs. se va diminua puţin câte puţin pe zi ce trece şi într-o zi va dispărea, în timp ce contul meu din bancă e foarte posibil să crească progresiv. Aşadar, în termini economici dvs. sunteţi un activ care suferă depreciere, în timp ce eu sunt un activ care produce dividente. Dvs. nu numai că sunteţi supusă deprecierii, dar aceasta e progresivă. Vă explic mai bine: azi aveţi 28 de ani, sunteţi frumoasă şi veţi continua să fiţi pentru următorii 5 – 10 ani, dar din ce în ce mai puţin. Şi într-o zi, când veţi observa o poză a dvs. de azi, vă veţi da seama că aţi devenit o prună uscată. Acest lucru înseamnă, în termeni de piaţă, că azi sunteţi bine cotată, în faza ideală de a fi vândută, nu cumpărată. 

       Utilizând un limbaj Wall Street, cine vă posedă azi trebuie să vă pună în “trading position” poziţie de comerţ şi nu “buy and hold” (cumpără şi ţine), cum se pare că sugeraţi. Aşadar, în termeni comerciali, căsătoria (“buy and hold”) cu dvs. nu e o afacere bună pe termen mediu/lung. În schimb, închirierea pe o anumită perioadă poate fi chiar şi din punct de vedere social o afacere înţeleaptă şi am putea s-o luăm în calcul… Am putea să avem o relaţie pentru o anumită perioadă…
         Dacă mă gândesc bine şi ca să mă asigur cât sunteţi de inteligentă, cu clasă, cu stofă şi frumoasă, eu, potential “client care închiriază” aşa o “maşină”, cer ceea ce este corect: să facem un test drive.
          Vă rog să stabiliţi data şi ora" !!!

Citatul zilei (10)

          Tânărul onest ar trebui să facă o şcoală, să muncească, să nu asculte manele, să nu se îmbrace ca un cocalar, să citească, să facă sport pentru autodisciplină şi să înceteze să mai fie o oaie fără minte dusă la păscut de către televizor. Atunci vom putea vorbi despre afirmarea tânărului român. - Cătălin Ştefan Ion.
          Fii tu însuţi schimbarea pe care vrei să o vezi în lume. - Mahatma Gandhi

Nimeni nu reuşeşte singur...

În secolul al XV-lea, într-un oraş micuţ locuia o familie care avea 18 copii. Pentru a-şi întreţine familia, tatăl bijutier de profesie era nevoit să lucreze chiar şi 18 ore pe zi pentru a le oferi mâncare. În plus se mai ocupa şi cu orice altceva găsea de lucru prin vecinătate.

       În ciuda condiţiei lor nevoiaşe, doi dintre copiii familiei, cei mai mari, vroiau să-şi urmeze visul lor, acela de a-şi valorifica talentul pentru desen. Ei erau conştienţi de faptul că tatăl lor nu-şi permite să-i trimită să studieze la Academia de la Nurenberg.

           După lungi discuţii noaptea în patul lor aglomerat, cei doi au stabilit un pact. Vor da cu banul iar cel care va pierde va munci la mină şi va câştiga bani pentru a-l susţine pe celălalt să studieze la Academie. Apoi după ce fratele care va câştiga va termina Academia, după 4 ani, îl va susţine pe celălalt să-şi completeze studiile, fie prin vânzarea operelor sale, fie muncind de asemenea la mină.

          Apoi, într-o duminică după slujba de la biserică au dat cu banul iar Albrecht Durer a câştigat şi a plecat la Nurenberg. Albert a plecat în minele periculoase şi timp de patru ani şi-a susţinut fratele cu bani. Lucrările fratelui său au făcut senzaţie. Gravurile lui, sculpturile şi pânzele cu ulei erau mai bune decât ale multor profesori iar atunci când a absolvit ajunsese să câştige sume importante. Când s-a întors în satul său, familia a dat o cină pentru a-i sărbători triumfala întoarcere acasă. După o masă lungă şi memorabilă din care n-au lipsit muzica şi râsul, Albrecht s-a ridicat din capul mesei pentru a ţine un toast pentru cel mai iubit dintre fraţii săi, pentru anii de sacrificiu pe care i-a îndurat pentru ca el să-şi îndeplinească visul. Şi cuvintele de încheiere au fost: ,,şi acum Albert, cel mai binecuvântat frate al meu, acum e rândul tău. Acum te poţi duce la Nurenberg să-ţi urmezi visul şi eu voi avea grijă de tine”.

      Toate capetele s-au întors cu nerăbdare spre celălalt capăt al mesei unde stătea Albert. Lacrimile îi curgeau pe faţa palidă iar capul plecat şi-l mişca dintr-o parte în alta, în timp ce repeta în continuu: nu...nu...nu.

         În final Albert s-a ridicat şi şi-a şters lacrimile de pe obraji şi a privit spre figurile care îi erau dragi. Apoi, ţinându-şi mâinile aproape de obrazul drept a spus blând: ,,Nu frate, nu pot să merg la Nurenberg. Este prea târziu pentru mine. Uite, uite ce au făcut cei 4 ani de muncă în mină mâinilor mele. Oasele de la fiecare deget au fost strivite cel puţin o dată, iar în ultimul timp sufăr de artrită care mi-a afectat atât de rău mâna dreaptă încât nu pot nici măcar să ţin paharul pentru a toasta cu tine, cu atât mai mult să fac linii delicate pe pânză, cu pensula sau creionul. Nu frate, pentru mine e prea târziu”.

      Mai mult de 450 de ani au trecut. Până acum sute de capodopere ale lui Albrecht Durer – portrete, schiţe, desene în cărbune, gravuri, etc. sunt expuse în orice muzeu mare din lume. Cel mai ciudat lucru este că ţie îţi e familiară doar una singură, a cărei reproducere o poţi avea acasă sau la birou.

       Într-o zi, pentru a-i aduce un omagiu lui Albert pentru tot sacrificiul său, Albrecht Durer i-a pictat fratelui său mâinle muncite cu palmele şi degetele subţiri îndreptate spre cer. Şi-a denumit opera simplu: mâini, dar lumea întreagă şi-a deschis imediat inimile spre capodopera sa şi a renumit tributul iubirii: mâini în rugăciune.

Adrian Păunescu

Despre mamă

Mama este fiinţa cea mai dragă pe care o poate avea pe lume omul, cel puţin cât este el copil... Ea este cea care m-a adus pe mine la viaţă, care a sacrificat din timpul ei de odihnă pentru a putea - obosită fiind - să se ocupe de mine, care plângeam poate, fără motiv. Copilul este cel mai ataşat de mamă, mai ales în faza incipientă a vieţii sale.

Însă noi ca oameni evoluăm la fel cum şi societatea în care trăim este într-o continuă evoluţie. Imaginea prezentată mai sus este destul de sugestivă, arătând de fapt întregul drum pe care îl parcurge, de obicei, fiecare om...

Pentru fiecare dintre noi, există o fază, incipientă aş putea spune, în care universul vieţii noastre este creonat de cea care este mereu alături de noi şi ne rezolvă toate problemele, de mama care mă învaţă multe lucruri şi care este în stare să îmi poate de grijă mereu. Însă odată cu trecerea timpului, copilul creşte şi începe să vadă universul prin ochii săi, realizând că nu numai mama este factorul care îl poate influenţa în viaţă. Astfel, descoperirea acestui fapt se face atunci când copilul începe să îşi i-a zborul, într-un fel sau altul, din ciubul în care a trăit până atunci. Unii încep descoperirea ,,universului necunoscut” la o vârstă mai fragedă, alţii puţin mai târziu. Însă undeva la vârsta de 12 ani, cam toţi copiii încep să înveţe unele lucruri sau idei pe care probabil mama nu i le va fi spus în educaţia ei. Acest lucru s-a întâmplat fie datorită vârstei ei, care probabil era puţin mai înaintată, ea nereuşind să ţină pasul cu ,,trendul” lumii, fie datorită faptului că ea nu este preocupată de toate chiţibuşurile de care copilul ei este fascinat. 

În definitiv, lucrurile care îl fac pe copil să se creadă mai înţelept decât mama lui sunt de fapt lucruri importante doar pentru copiii de vârsta lui, pe care peste câţiva ani le va lăsa deoparte, ba încă poate îi va fi şi ruşine pentru atitudinea avută faţă de ele. Şi astfel, undeva la vârsta majoră, copilul ajunge de se crede mult mai înţelept, trăind cu sentimentul decepţiei sau închisorii, vizavi de faptul că el trebuie să o ,,îndure” pe mama lui.

Însă noi suntem făcuţi să avansăm în viaţă, din punct de vedere fizic, psihic şi intelectual. Astfel copilul ajunge la vârsta în care să se gândească de două ori înainte de-a emite judecata vizavi de sfaturile mamei lui. Omul, de acum ajuns major şi trecut prin viaţă, înţelege greşeala pe care a făcut-o atunci când şi-a judecat mama... Şi de la conştientizarea acestui fapt, de la etapa aceasta a vieţii, omul matur devine tot mai conştient de înţelepciunea părinţilor săi, în speţă mama sa. Undeva prin iureşul vieţii, el îşi dă seama de valoarea ei. Dacă mai are încă harul de-a o avea pe mamă în viaţă, va dori să se sfătuiască şi cu dânsa cu privire la direcţiile vieţii lui.

Aşa suntem noi oamenii. Cât suntem tineri credem că noi suntem cei înţelepţi şi părinţii noştri nu pot înţelege viaţa. Să fim dar înţelepţi şi să judecăm lucrurile. Prin ceea ce trecem noi acum, într-o formă sau alta au trecut şi părinţii noştri. Chiar dacă ei nu erau expuşi la varietatea informaţiei de care noi dispunem, la ciudatele schimbări făcute de curând, totuşi ei vor fi în stare să ne inveţe acele valori sau principii care i-au ajutat să treacă prin viaţă şi să ajungă să ne crească pe noi. Să ne preţuim dar mama, chiar dacă ea poate nu reuşeşte să ne înţeleagă în totalitate frământările sau gândurile emancipate. Ea are însă capacitatea de-a ne transmite eşafodajul pe care ea însăşi şi-a construit viaţa. O viaţă de pe urma căruia beneficiem astăzi de asigurarea nevoilor pe care le avem.

Astăzi de ziua mamei, să îi spunem un mulţumesc din toată inima, pentru ceea ce a făcut, face şi va face în continuare pentru noi. Să îi arătăm dragostea noastră azi cât este în viaţă, nu atunci când obosită de viaţă şi de insensibilitatea noastră, ajunge să plece poate mâhnită în suflet, din această viaţă. Florile se dau omului cât sunt în viaţă. La mormânt florile sunt doar etalarea bogăţiei. Cât este în viaţă ea poate fi preţuită. După ce moare este preţuită amintirea ei, dar persoana în sine numai există. Preţuindu-o astăzi pe ea ne vom face mai buni şi vom învăţa să iubim şi să preţuim ceea ce avem, nu ceea ce pierdem.

  

Ştiaţi că... (1)

Ziua de 7 martie în istorie:

161 - După moartea împăratului Antonius Pius, Marcus Aurelius şi Lucius Verus au căzut de acord să conducă împreună Imperiul Roman.

1441- Ioan de Hunedoara (în imagine) a devenit voievod al Transilvaniei.

1936 – Germania Nazistă a reocupat Renania demilitarizată, încălcând astfel tratatul de la Versailles şi înţelegerile de la Locarno.

Naşteri: Publius Septimius Geta (189) – David Baltimore (1938) – Albert Fert (1938)

Decese: Aristotel (322. î. Hr.) – Toma d’Aquino (1274) – Stanley Kubrick (1999)

Libertatea supremă...

         Victor Frankl a fost un psihiatru foarte respectat din Viena care a pierdut totul când naziştii au ajuns la putere. Ei I-au luat casa, cariera şi libertatea. Părinţii, fratele şi soţia lui – întreaga familie, cu excepţia surorii lui – au fost ucişi în camerele de gazare. Frankl a petrecut câţiva ani la Auschwitz, unde a fost bătut, înfometat, brutalizat şi dezumanizat;  zilnic îşi vedea tovarăşii murind. Manuscrisul căruia îşi dedicase viaţa şi în care îşi exprimase toate speranţele academice a fost găsit şi distrus.

      Suferinţa şi tortura la care a fost supus Frankl sunt greu de conceput. A fost pus să concureze cu alţi prizonieri pentru resturi de mâncare. A fost obligat să lucreze desculţ în zăpadă. A fost silit să privească execuţia aleatorie a prietenilor săi din capriciul unui gardian, neştiind  dacă va fi silit să scoată cu lopata cenuşa prietenilor săi sau dacă trupul lui va fi această cenuşă.

       Slăbit, zdrenţuros, umilit şi bolnav, lipsit de orice speranţă rezonabilă de a fi eliberat sau de a se întoarce la cei dragi, Frankl a început treptat să îşi dea seama că îi mai rămăsese o singură libertate.El a văzut câţiva prizonieri care, cu toate că erau înfometaţi, le ofereau altora din pâinea lor. A văzut câţiva prizonieri care, cu toate că erau slăbiţi, încercau să îi mângâie pe cei care erau şi mai slabi. A ajuns să îşi dea seama că ,,unui om I se poate  lua totul, cu excepţia unui singur lucru: ultima libertate umană – aceea de a-ţi alege atitudinea în orice fel de împrejurări date, de a-ţi alege propria cale”. 

        Acolo, în acel lagăr, Frankl a început să ia decizii. A ales să preţuiască gândul la cei dragi. A ales să ofere orice ajutor pe care îl putea oferi altora în calitate de medic. A căutat moduri în care să îşi exercite această libertate. A devenit foarte conştient de alegerile pe care le putea face: la ce să se gândească, asupra căror amintiri să stăruie, ce cuvinte să rostească, cum să spună aceste cuvinte, ce ajutor să ofere, cum să răspundă la umilire, cum să umble, cum să ţină fruntea sus.

      Şi libertatea lui Frankl a început să se extindă. Un scriitor o prezintă în felul următor: gărzile lui aveau mai multă autonomie – puteau să părăsească lagărul, să meargă unde voiau, să cheltuiască atât cât voiau. Însă Frankl avea mai multă libertate… - paragraf luat din cartea: Când se încheie jocul, totul se întoarce în cutie.

Friday Night Show

              Astăzi de la ora 21:30 la Radio cbee: http://myradiostream.com/radiocbee - live- se va vorbi despre importanţa femeilor în viaţă şi societate. În studio, alături de alţii, vor fi Dana Ardelean şi Diana Chichinejdi. Ascultă şi tu o frumoasă dezbatere cu ocazia zilei de 8 martie.

Citatul zilei (9)

Să te îmbogăţeşti faţă de Dumnezeu înseamnă să cultivi un suflet care pe zi ce trece devine tot mai sănătos şi mai bun.

Să îmbogăţeşti faţă de Dumnezeu înseamnă sa-i iubeşti pe cei de lângă tine şi să te bucuri de ei.

Să te îmbogăţeşti faţă de Dumnezeu înseamnă să-ţi descoperi darurile şi pasiunile şi să faci ce îţi stă în putinţă pentru a schimba lumea în bine.

Să te îmbogăţeşti faţă de Dumnezeu înseamnă să dăruieşti din lucrurile tale cu generozitate.

Să te îmbogăţeşti faţă de Dumnezeu înseamnă să faci din lucrurile efemere nişte slujitori pentru cele veşnice. 
Dacă un om nu a descoperit ceva pentru care să fie gata să îşi dea viaţa, atunci el nu merită să trăiască. - Martin Luther King Jr.

Iată adevărata bucurie a vieţii: să fii folosit pentru un scop care pentru tine este unul măreţ, să fii o forţă a Naturii, şi nu un norişor de numulţumiri egoist şi agitat, care se plânge că lumea nu se dedică ţelului de a-l face fericit. - George Bernard Shaw

Creştinul postmodern

           Am promis la sfârşitul articolului Omul Postmodern că voi încerca să prezint succind care ar trebui să fie poziţia creştinului în era postmodernă, într-o lume axată pe bani, plăcere şi distracţie. După cum am arătat deja, oamenii au dorinţa să se îmbogăţească tot mai mult, neglijând nevoile celor din jur, neglijânu-L pe Dumnezeu şi în final neglijându-se chiar pe ei înşişi. Într-o astfel de lume, creştinul este chemat să meargă în contrasens, să lupte contra curentului tot mai accentuat. Lucrul acesta nu este uşor, însă chemarea creştinului vine în acord cu puterea pe care i-o poate da Dumnezeu.

Dacă oamenii care nu Îl cunosc pe Dumnzeu îşi irosesc viaţa în lucrurile trecătoare, agonisind o grămadă de obiecte care vor arde într-o zi, oare creştinul ce ar trebui să adune? În ce se merită să îţi investeşti viaţa? Care lucru îi va da creştinului satisfacţie deplină şi împlinire? După cum am observat în Citatul zilei 8, aceşti oameni miliardari se declară nefericiţi, neîmpliniţi, deşi au atât de mulţi bani. Cred că ar trebui să învăţăm din greşelile acestor oameni şi să aflăm sursa adevăratei bucurii şi împliniri.

Creştinul trebuie să fie conştient că nu aparţine acestei lumi, că reşedinţa lui este în rai, în veşnicia lui Dumnezeu. El este în treacăt pe acest pământ, pentru el această viaţă fiind preludiul veşniciei. Ori dacă ţinta lui este dincolo, viaţa aceasta cum ar trebui să o trăiască, ca să poată beneficia  de frumuseţea vieţii viitoare? Potrivit Scripturii, noi avem posibilitatea de a ne aduna o comoară în cer, o comoară cu care ne vom întâlni în cealaltă viaţă. Cum putem noi, deci, să ne îmbogăţim faţă de Dumnezeu?

Îmbogăţirea faţă de Dumnezeu începe prin a-I da lui Dumnezeu ceea ce doreşte El cel mai mult - inima şi dedicarea noastră. Darul Său pentru noi este realitatea prezenţei Sale, în viaţa noastră, făcută posibilă prin jerfta Domnului Isus. Singurul dar pe care noi îl putem face lui Dumnezeu suntem noi înşine. Acesta este primul domeniu în care creştinul trebuie să se îmbogăţească pe acest pământ. Relaţia lui cu Dumnezeu îi va genera bucurie şi fericire în viaţă, îi va da împlinirea şi satisfacţia pe care nici un om bogat nu o poate dobândi prin tot ce are.

Un alt domeniu în care creştinul poate să se îmbogăţească sunt oamenii. Un etiopian, în a căre-i ţară sărăcia predomină, a făcut următoarea remarcă despre omul Occidental: ,,În Occident, bogăţia unui om se măsoară prin averea pe care o are. În această ţară, bogăţia se măsoară prin numărul prietenilor pe care-i ai”. În toată lucrarea Sa, Domnul Isus a fost preocupat de oameni, de problemele lor, de nevoile şi neclarităţile lor. Niciodată nu S-a răstit la ei, niciodată nu i-a refuzat şi nu i-a alungat de la El. Pentru El, lucrarea Lui s-a concretizat în oameni şi în salvarea lor.

Creştinul este chemat să facă la fel. Domnul Isus ne spune despre dragoste că este singurul semn după care ceilalţi ne vor recunoaşte ca ucenici ai Săi. Nu cumva ne-am pierdut noi dragostea, şi prin urmare nu preţuim oamenii de ajuns? Creştinul este chemat să influenţeze, să ajute, să sprijine şi să ofere alinare când este nevoie. Toate aceste lucruri le poate face în relaţie cu omul de lângă el. Când vom muri şi vom merge în veşnicie, vom lăsa toate lucrurile adunate aici, toate obiectele care ne fac azi viaţa mai grea şi mai ocupată. Vom muri şi nimic nu vom lua cu noi. Însă ceea ce am plantat în oameni, sămânţa care a încolţit în ei, o vom vedea atunci când se va arăta ce este veşnic. Poate astăzi nu reuşim să vedem rezultatele lucrărilor noastre, însă Dumnezeu face ca samanţa  să crească, nu noi. În veşnicie vom reuşi să ne bucuram de influenţa pe care am avut-o în viaţa celor cărora noi le-am acordat din timpul nostru, din energia noastra, din banii noştri, etc.

Şi nu numai cu oamenii ne vom întâlni în veşnicia lui Dumnezeu.  Acolo ne vom întâlni şi cu răsplata faptelor noastre. În veşnicie nu vom mai fi diferenţiaţi aşa cum suntem aici pe pământ, în funcţie de poziţia socială, de bani, renume şi faimă. Acolo Dumnezeu ne va diferenţia în funcţie de faptele noastre.

Să nu uităm dar care sunt lucrurile în care se merită să investim din tot ceea ce până la urmă tot Dumnezeu ne dăruieşte. Relaţia personală cu El, oamenii pe care reuşim să îi influenţăm în bine, într-un fel sau altul, şi faptele noastre, acestea sunt lucrurile cu care ne vom întâlni în veşnicie.

Să nu avem inima lipită de acest pământ, de tot ce avem, căci într-o zi el va arde şi cu el vom arde şi noi, chiar dacă astăzi unii nu vor să creadă aceasta. Să ne aducem aminte acum, cât încă avem timp să remediem greşelile, de ceea ce spunea Dostoievski: ,,Va veni o zi în care înţelepciunea omului nu va mai veni din carti, ci din prezenţa Dumnezeului celui Viu, iar Pământul nostru va străluci mai tare decat soarele, iar tristeţea nu va mai exista’’.

Veşnicia noastră stă să apară, moartea fiind doar uşa de intrare. De noi depinde dacă vom alege lucrurile trecătoare sau lucrurile veşnice. Noi hotărâm ce vom avea în pumni când se va termina viaţa şi vom păşi în veşnicie...

Semida Ilieş. Felicitări !!!

      Alături de Semida Ilieş, câştigătoarea concursului: ,,Spiritualitatea în istoria casei regale" 

,,Am cunoscut-o pe Semida în urmă cu 7 ani, cu ocazia mai multor activităţi sociale. Începând de atunci, am reuşit să o cunosc prin activitatea pe care am putut să o desfăşurăm împreună, în diferite proiecte de misiune la care am participat împreună. Pot spune că pe lângă caracterul frumos şi personalitatea puternică, Semida este şi omul cărţilor, al studiului, al culturii, drept dovadă elaborarea excelentă a eseului cu tema menţionată. Nu pot decât să o apreciez şi să o respect pentru ceea ce este". - Benny Popa

„Ştiind-o pe Semida cititoare înrăită, mă gândesc dacă nu e vreo șmecherie de-a ei că s-a pus să scrie (mai ales că până acum refuza vehement). Firește, miza a fost o carte..se putea altfel? Dă-i Semidei niște cărți bune și mergi cu ea până la capătul pământului. Dacă e vorba de istorie, teatru sau poezie, cu atât mai bine.

 Jucăuşă cum o cunosc nu a fost de data aceasta, în scris - un eseu despre imaginea Casei Regale cere sobrietate și documentare bună, desigur. Ceea ce i-a și reușit. Mulțumesc Semida că mi-ai satisfăcut curiozitatea de-a te vedea scriind! Aștept cu nerăbdare o cronică pe o piesă de teatru.” - Iulia Nedea

„Ochiul critic rafinat și pătrunzător al autoarei este limpezit în timbrul narativ domol, vădind împreună onestitatea necesară a unui studiu cu subiect intransigent și deloc perimat. Semida, conștientă de sindroamele autohtone dominante ale secolului XXI la nivel social – printre care: axiologia în derivă și crescânda neglijență față de tradiție – reușește să ducă până la capăt un discurs alimentat fățiș de curiozitatea proprie. Recomand cu căldură eseul Semidei tuturor amatorilor de istorie, cunoscând exigența autoarei în astfel de scrieri.” - Mihok Tamas

„Spirit liber şi plin de iniţiativă, Semida reuşeşte să construiască temelii solide în conştiinţa celor cu care interacţionează, lăsând în sufletele lor o amprentă distinctă, veselă şi sinceră. - Claudia Ţilea

„Sociabilă, inteligentă, plină de viaţă, cu simţul umorului, îndrăzneaţă, aiurită (uneori) …” - Ioana Todinca şi Alessandra Găzdag

„Semida, nume biblic (dacă ne luăm după semnificație), apare de trei ori în Biblie (Șemida), însă descrierea persoanei Semida Ilieș este simplă și totodată complicată, deoarece în spatele acestui nume se află o persoană pe care nu o poți ”citi” așa de usor. Având o discuție îți poți da seama că cea mai mare plăcere a ei este scoasă imediat în relief, și anume plăcerea de a citi, de a petrece timp în lumea cuvintelor care odată au fost așezate pe o coală albă și care chiar și în zilele noastre au un mare impact asupra celor din jurul nostru. Semida, o persoană cu care poți râde chiar toată ziua, o persoană căreia îi place frumosul, o persoană care iubește copiii și mai mult ca orice, pe Dumnezeu. În încheiere aș vrea să spun că e o plăcere să poți să stai de vorbă cu o tânără ca ea, pentru că pur și simplu poți discuta altceva decât Facebook, Whatsapp, fotbal sau mai știu eu ce... Eu cred că ar trebui să ne ”băgăm” capul între cărți și nu numai (operă, teatru, film, etc. sălile sunt aproape goale) și să dobândim înțelepciunea care nu vine dacă stai pe scaun și butonezi…” - Ionică Gaşpar

„Semida... o fata care mereu prin felul ei de a fi simplu reuşeşte să transmită ceea ce îşi doreşte şi ceea ce iubeşte. Una din pasiunile ei este Literatura, prin care reuşeşte să te aducă până în starea în care e imposibil să nu începi să citeşti o carte. O prietenă de nădejde mereu gata să ajute cât poate de mult, mereu gata să asculte şi să aducă zâmbetul pe buze în orice circumstanţă. „ - Monica Murgu

„Semida Ilieş este o fata drăguţă, talentată şi plină de inspiraţie şi imaginaţie. Ştie să aprecieze lucrurile frumoase şi  de calitate din aceasta lume, şi are un suflet bun, fiind totdeauna atentă la nevoile celorlalţi.” - Ligia Purdea

Citatul zilei (8)

         Grija a 200 de milioane de dolari este suficientă să ucidă pe oricine. Nu există nicio plăcere în ea. – W. H. Vanderbilt

            Sunt cel mai nenorocit om de pe pământ. – J. J. Astor

            Am câştigat milioane, dar ele nu mi-au adus fericirea. – John D. Rockefeller

            Milionarii zâmbesc rareori. – Andrew Carnegie

            Eram mai fericit când lucram ca mecanic. – Henry Ford

Omul Postmodern

          Trăim într-o lume axată tot mai mult pe avere şi bogăţie. Oamenii aleargă după îmbogăţire şi diferitele facilităţi dobândite cu ocazia avuţiei. Omul a ajuns tot mai avar. Şi în decadele trecute, oamenii erau hapsâni, dar parcă acest fenomen era întâlnit doar în inimile câtorva persoane. În definitiv, nu erau atât de mulţi oameni pentru care averea să fie scopul vieţii ca şi astăzi. Dar lumea a ,,evoluat”, a făcut progrese şi cei mari se laudă cu aceste lucruri. Haideţi să analizăm puţin situaţia actuală.

            Postmodernismul relativizează totul, lăsând la latitudinea fiecăruia ce înseamnă a fi împlinit. Fiecare îşi este propriu indicator şi dumnezeu, în ce priveşte caracterul şi limitele morale, în ce priveşte viaţa şi regulile după care şi-o trăieşte. Dacă până nu demult oamenii aveau cât de cât anumite limite peste care nu treceau în goana lor prin viaţă, în postmodernism lucrurile sunt total diferite. Omul postmodern a ajuns să fie un om liber, atât de liber încât nimeni nu mai are voie să îl contrazică sau să îl acuze.

          După cum spuneam, promotorii postmodernismului se laudă cu inovaţia lor adusă omenirii. Judecând lucrurile la rece, nu cumva acest om nou, apărut de ceva timp, este de fapt, mai bolnav decât predecesorul său? În mod sigur, la situaţia actuală nu ajungeam niciodată dacă nu treceam prin celelalte situaţii, aici referidu-mă la celelalte curente filozofice. Decăderea nu se face decât treptat. Şi de la Adam până acum suntem într-o continuă cădere. Iar situaţia actuală ne spune că suntem aproape de limita posibilului. Am ajuns atât de ,,orbi” încât nu mai vedem adevărata frumuseţe a vieţii. Excepţii de la regulă sunt şi vor fi, însă regula se pare că aceasta este.

Omul fără de Dumnezeu este într-o continuă cădere şi dezumanizare. Ne-am îndepărtat atât de mult de Dumnezeu încât dacă ar reveni acum pe pământ, nici măcar nu am şti cine este şi de ce revine. Sunt tânăr şi înţeleg dorinţa emancipării, a noului şi a progresului. Dar totodată sunt atent la valorile care au ţinut acest pământ şi omenirea în viaţă până la mine. De ce oare acum le refuzăm şi pedalăm exact în sens opus?

Cred sincer că aici am ajuns datorită imaginii noastre distorsionate vizavi de Dumnezeu. El ne-a creat, ne-a făcut după chipul Său. Şi noi astăzi parcă Îl vedem pe Dumnezeu ca unicul inamic al nostru, iar dacă reuşim să Îl scoatem din ecuaţia vieţii, vom fi cei mai fericiţi şi împliniţi oameni. Omul actual tocmai aceasta vrea, acesta este singurul ţel al său, metaforic vorbind. Prin toate acţiunile lui, îi declară lui Dumnezeu că este în plus şi că el, fiind măsura tuturor lucrurilor, este capabil să îşi conducă viaţa după propriile standarde. În Luca 12:20 Domnul Isus spune o pildă judecând un om foarte bogat. La finalul vieţii lui, un singur epitaf ar fi pus El pe mormântul său: Nebun.

Veţi vedea unde vom ajunge şi noi cu această gândire. În mod sigur ne vom autodistruge. Şi aceasta pentru că noi suntem contaminaţi de păcat şi nu suntem capabili să ne conducem viaţa înspre binele şi folosul nostru. Acesta este singurul motiv pentru care omul lăsat de capul său se va duce direct înspre dezastru în timp ce va ovaţiona libertatea sa.

Într-o astfel de lume, axată tot mai mult pe bani, plăcere şi distracţie, care să fie chemarea creştinului? Atunci când cei mai mulţi oameni se îmbogăţesc doar pe plan material, cu vechiturile şi inovaţiile lumii, creştinul în ce ar trebui oare să se implice? În ce domeniu ar trebui el să se îmbogăţească? Ce ar trebui să facă el pentru a schimba situaţia sau măcar să ofere un exemplu acestui tip de om nou? În următorul articol voi încerca să scriu despre aceste lucruri şi să ofer, prin umila mea părere, un indicator creştinului actual cu privire la adevărata bogăţie în care ar trebui el să investească.

          

Citatul zilei (7)

          Oamenii au reuşit să adune mai multe obiecte, însă bucuria din lume a scăzut. - F. M. Dostoievski

       Noi nu vrem să recunoaştem că nu suntem deloc sinceri în privinţa realităţii, că nu deţinem controlul asupra vieţii noastre şi că întotdeauna ne bazăm pe ceva ce transcede fiinţa noastră. - Ernest Becker

        Dacă vrei să Mă faci să râd, prezintă-Mi planurile tale. - Un afiş semnat ,,Dumnezeu”

          

         

Zâmbetul

Un zâmbet poate schimba multe...
Clipe, ziua sau chiar viaţa.
De vrei să ai o zi frumoasă, 
Zâmbeşte dis de dimineaţă.

Zâmbeşte celor ce te-nconjoară,
Zâmbeşte trecutului grăbit,
Zâmbeşte copilului ce te priveşte,
Zâmbeşte soarelui, şi florilor, şi omului neiubit.

Şi dacă te-ntâlneşti cu suferinţa, 
Zâmbeşte blând, cu bunătate...
Şi-o să constaţi că este bine 
Şi răul a fugit departe...

Iar dacă poţi, zâmbeşte printre lacrimi
Zâmbeşte şi când sufletul îţi plânge,
Zâmbeşte şi nu pierde speranţa,
Gândeşte-te că binele mereu învinge.

Dar dacă unii nu prea înţeleg
Ce este zâmbetul şi gândul bun,
Cu tine nu-i lua pe cale, 
Găseşte-ţi un alt drum!

Exerciţiu de recunoştinţă

            Alege o persoană din trecutul tău care a avut un rol deosebit în viaţa ta şi faţă de care nu ţi-ai exprimat niciodată mulţumirea pe deplin. (A nu se confunda această alegere cu găsirea unei noi iubiri romantice sau cu posibilitatea câştigării unui avantaj în viitor). Scrie o scrisoare de apreciere către această persoană. Nu te grăbi când formulezi scrisoarea.

           Este important să ai o întâlnire cu persoana respectivă, nu să vorbeşti cu ea prin telefon. Nu-i spune dinainte scopul vizitei tale; un simplu ,,Vroiam doar să te văd” va fi suficient. Fă-i o copie laminată a scrisorii tale de apreciere. Când se liniştesc  lucrurile, citeşte-i scrisoarea ta cu voce tare şi rar, cu expresivitate şi contact vizual. Dă-i ocazie celeilalte persoane să reacţioneze fără grabă. Depănaţi împreună amintiri legate de lucrurile concrete care fac ca această persoană să fie atât de importantă pentru tine. - John Ortberg

Recunoştinţa

Trăim într-o lume în care nemulţumirea este mereu prezentă, într-o lume în care manifestarea mulţumirii în viaţa omului parcă este, tacit dar sigur, condamnată. Mulţumirea este tot mai mult anexată în indexul vieţii, plăcerea sau extazul luându-i însă locul. Oamenii sunt tot mai mult axaţi pe plăcere, pe momentul euforic şi înălţător, pe clipa în care se simt parcă transpuşi într-o altă lume. Însă mulţumirea ca un mod de viaţă reprezintă tot mai mult un concept abstract.

Marea problemă este că el, creştinul, ajunge să se asemene destul de mult cu cei pe care îi consideră pe drumul greşit... Cum ar trebui însă creştinul să trăiască pentru a avea un mod de viaţă mulţumitor? Solomon spune în culegerea sa de proverbe, că valoarea vieţii nu este dată de bogăţie ci de tihna pe care o are omul în mijlocul casei sale, a familiei şi  a ceea ce Dumnezeu i-a dat.

Tot ceea ce avem noi pe acest pământ este darul lui Dumnezeu. Le-am primit fără să le merităm şi pe multe dintre ele, chiar fără să le cerem. Însuşi recunoştinţa este un dar prin care Dumnezeu ne ajută să experimentăm corect binecuvântările Sale.

Mulţumirea nu se naşte atunci când obţinem suficient de multe lucruri. Ea este un produs al modului nostru de a gândi, a modului nostru de a percepe ceea ce avem în prezent. Recunoştinţa este abilitatea de a experimenta viaţa ca pe un dar. Prin recunoştinţă noi putem experimenta uimirea, bucuria şi smerenia, totodată eliberându-ne de închisoarea egocentrismului.

Întotdeauna recunoştinţa va fi un act al smereniei. Când venim recunoscători înaintea lui Dumnezeu recunoaştem superioritatea Sa în raport cu noi. În tribul Masai, când un om îşi exprimă mulţumirea o face plecat cu fruntea la pământ şi spune: ,,Capul meu este în ţărână”.  Membrii unui alt trib îşi exprimă recunoştinţa aşezându-se pe pământ înaintea persoanei căreia îi sunt îndatoraţi, după care spun: ,,Stau aşezat pe pământ în faţa ta”.

Observaţi, Dumnezeu prin recunoştinţă de fapt nu face altceva decât să ne unească tot mai mult cu El; se creează prin mulţumire un raport favorabil lucrării Sale în viaţa noastră. Dumnezeu nu are nevoie de mulţumirea noastră. El oricum multe lucruri ni le va da în continuare după voia Sa. Recunoştinţa însă este metoda de care avem noi oamenii nevoie pentru a avea un raport corect faţă de Dumnezeu. Ce s-ar întâmpla dacă mâine Dumnezeu ne-ar da doar lucrurile pentru care noi I-am mulţumit astăzi? Pentru noi ar fi foarte grav, însă Dumnezeu de atâtea ori repetă binecuvântările noastre în speranţa că odată vom reuşi să ne dăm seama de adevărata lor sursă.

            Însă, aşa după cum unii dintre noi au auzul slab, alţii au o capacitate slabă de a fi recunoscători. Unii oameni au nevoie de un dar de proporţii colosale ca să ajungă să experimenteze recunoştinţa. Alţii însă sunt în stare să se bucure de fiecare apus de soare şi de floarea îmbobocită. Pretenţiile noastre însă cresc tot mai mult şi ne privează de experimentarea recunoştinţei aşa după cum ar vrea Dumnezeu.

            Să fim dar recunoscători pentru fiecare lucru primit în dar. Să înţelegem că viaţa este un dar, că fiecare zi este un miracol nemeritat şi fiecare secundă e un timp acordat în plus. Şi nu doar să ne prefacem că simţim bucuria recunoştinţei ci să o experimentăm aşa cum vrea Dumnezeu. Atunci vom învăţa să ne trăim viaţa după voia Sa şi vom fi încrezători în ce priveşte viitorul, tot mai nesigur, al nostru.

Citatul zilei (6)

         Când privesc astăzi în urmă la viaţa mea, lucrul care mă şochează cel mai mult este faptul că ceea ce odinioară mi se părea atât de important şi de atrăgător, acum mi se pare atât de neînsemnat şi de absurd. De pildă, succesul cu toate faţetele lui; faima şi gloria; plăcerile iluzorii, cum ar fi câştigarea banilor sau seducerea femeilor... În retrospectivă, toate aceste exerciţii de dedare la plăceri par o fantezie absolută, ceea ce Pascal numea ,,lingerea pământului”. – Malcolm Muggeridge

Câştigătorul concursului !!!

Spiritualitatea în istoria Casei Regale din România

 Semida Ilieş

            Raportarea Casei Regale din România la spiritualitate este evidentă încă din dictonul trecut pe blazonul acesteia: Nihil sine Deo. De aceea nu e de mirare că ea a fost asociată mereu cu idei şi concepte ca: demnitate, respect, profesionalism, progres, loialitate şi nu în ultimul rând, credinţa în Dumnezeu. Meritul Casei Regale a fost în primul rând acela de a moderniza statul român, dar ea nu s-a mărginit doar la atât.

            Întâiul reprezentat al acestei Case Regale este Carol I. Sub domnia sa de 48 ani, cea mai lungă din istoria ţării, România şi-a cucerit Independenţa de stat, a devenit monarhie constituţională şi s-au pus bazele consolidării statului român modern. Vorbindu-i nepotului său, Ferdinand, despre România, afirmă: „aici nu e o mână de barbari, care să trebuiască a fi ridicaţi de o dinastie energică şi inteligentă la rangul naţiunilor civilizate, ci un vechi şi nobil popor care-şi are locul, deşi pe nedrept necunoscut, în istoria lumii”.

            Ferdinand I a devenit Rege la moartea unchiului său, Carol I (1865 – 1927) şi a rămas în istorie ca Ferdinand întregitorul sau Ferdinand cel Loial, regele României Mari. El a trecut peste originea sa germană, pentru a urma voinţa de unitate a poporului său, în timpul Primului Război Mondial. L-a avut ca exemplu de viaţă pe tatăl lui, prinţul Leopold, în trăirea căruia religia a ocupat un loc important, transpunând în faptă învăţăturile credinţei, făcând bine cât putea, de exemplu creându-le unor tineri condiţii să-şi facă studiile sau să se pregătească pentru altă profesie. „El [Leopold] preţuia orice năzuinţă cinstită, respecta orice convingere religioasă. Marea sa cunoaştere a oamenilor îl făcea capabil să ierte unele slăbiciuni omeneşti. Socotea că orice om era pe atât de pur şi nobil pe cât era şi el. Dezamăgirile nu-l abăteau de la credinţa sa în umanitate. Căci era convins de mersul ascendent al neamului omenesc spre culmile desăvârşirii etice. Pe din afară, prinţul moştenitor Leopold îşi manifesta ataşamentul faţă de Biserică prin aceea că – ori de câte ori i se ivea ocazia – „profita” ( după cum se exprima el) de mijloacele ei de graţie”[1]. 

        Urmând acest exemplu Ferdinand asculta în toate zilele de duminică şi de sărbătoare liturghia, chiar în timpul călătoriilor; când se afla la Sinaia, punea pe un capelan al Curţii să i-o celebreze (ca rege). În rugăciunea pe care şi-o făcea cu regularitate, el se întărea pentru activitatea lui profesională – „nihil sine Deo” . În cartea „ Ferdinand I, întemeietorul României”, Eugen Wolbe vorbeşte de o anumită smerenie a lui Ferdinand, smerenie ce i se trăgea din «pueril-evlavioasa» lui concepţie despre viaţă. Tot el spune că acesta nu-şi bătea capul cu dogme bisericeşti ci căuta precum Goethe, să pătrundă explorabilul, dar să păstreze ca un credincios distanţa faţă de inexplorabil. „Ca în zilele tinereţii sale ocrotite de nişte părinţi evlavioşi, el a păstrat până în tot mai apropiata perioadă a bătrâneţii de suferinţe încercată un obicei frumos: acela de a asculta liturghia în fiecare duminică şi în zilele de sărbătoare. Lucrul acesta îl făcea de cele mai multe ori în capela de la Pitar Moş unde slujea şi predica arhiepiscopul Alexandru Th. Cisar. Rămânea şi în timpul călătoriilor credincios evlavioase lui deprinderi. Fiecare dintre rugăciunile sale le făcea pentru poporul său: „Până la ultima suflare voi implora fierbinte Providenţa să binecuvânteze şi pe viitor destinul poporului român”, se spune în testamentul său: <<Rog cerul să-şi reverse binecuvântarea asupra scumpului meu popor şi mă supun smerit hotărârii lui Dumnezeu>>”[2].

Credinţa lui Ferdinand în Dumnezeu şi dragostea acestuia pentru ţară a fost împărtăşită şi de soţia acestuia, regina Maria. În faţa corpului regelui Carol sunt amândoi profund tulburaţi. Maria improvizează o rugăciune care este şi un jurământ. Adresându-se chipului de marmură albă de unde răsare nasul imperial de vultur prusac ea murmură: „Nu te teme, Unchiule, vom merge mai departe cu curaj. Mâna ta a fost grea, m-a chinuit în tinereţe, dar credincios principiilor tale ai fost drept şi imparţial. Nu voi uita niciodată învăţămintele tale, chiar dacă le-am înţeles greu, şi îngenunchiată lângă tine, ştiind că nu mai ai nici un ordin să-mi dai, simt că încă mai ai un mesaj pentru mine, nepoata ta, cândva revoltată. Da, Unchiule, voi încerca să fiu ceea ce tu ai fost, voi fi fidelă până la moarte iubind ţara aşa cum ai iubit-o tu. Dacă Dumnezeu vrea îţi vom continua opera, cu credinţă, cu curaj. Amin”[3].

Principele Carol s-a născut la Sinaia, la 3 octombrie 1893. A fost fiul Regelui Ferdinand şi al Reginei Maria. A fost de asemenea primul Rege născut în România având o domnie plină de împliniri, dar şi de convulsii. Decada 1930-1940, cea a domniei Regelui Carol al II-lea, este în acelaşi timp o epocă de prosperitate economică şi de înflorire culturală dar şi epoca de ascensiune a extremismului de dreapta. Carol al II-lea a combătut  în mod brutal Mişcarea Legionara dar a instaurat el însuşi un regim autoritar punând capăt deceniilor de parlamentarism liberal şi de pluripartidism. A fost un personaj cu opţiuni culturale avizate şi rafinate dar şi promotorul unui cult al personalităţii care le anunţa pe cele ale regimurilor totalitare care aveau să se succeadă în România deceniilor următoare. De o inteligenţă sclipitoare, plin de farmec şi erudit, Carol al II-lea nu a reuşit totuşi să aşeze datoria de rege şi interesele ţării deasupra opţiunilor sale din viaţa privată. În mod paradoxal perioada cea mai înfloritoare a României Mari a corespuns, concomitent, cu un apogeu al fastului regal dar si cu o scădere a prestigiului Regalităţii, cauzată de escapadele sentimentale ale Regelui. Prăbuşirea României Mari, în 1940, aducea şi abdicarea celui mai controversat monarh al Dinastiei Romane.

Actualul rege al României este Mihai I. Despre el soţia lui Ana afirmă „El a avut permanent o atitudine de respect faţă de toate credinţă şi a luptat mai ales în cadrul ţării lui pentru un spirit ecumenic”[4], ea însăşi fiind de părere că „Biserica are un rol important în viitorul României. În ultima vreme am văzut enorm de mulţi tineri la biserică, copii, şi asta este esenţial. […] Biserica păstrează tradiţia şi identitatea”[5].

Mai mult de atât din biroul său de la Versoix şi începând cu 2001 din cel de la Bucureşti, Regele Mihai a militat pentru interesele României pentru intrarea României în NATO şi în Uniunea Europeană. Majestatea Sa a încurajat respectarea drepturilor omului, dezvoltarea economiei de piaţă, păstrarea culturii naţionale, respectarea adevărului istoric, respectarea şi garantarea proprietăţii private, consolidarea statului de drept şi a democraţiei în ţara noastră.

Creştin practic, Regele Mihai vorbeşte despre un Dumnezeu care se arată în faptele noastre de fiecare zi, în latura concretă a lucrurilor. El afirmă „Vezi atâţia oameni care se duc la biserică, se bat în piept, îşi fac mea culpa, dovedind astfel că sunt conştienţi de slăbiciunile lor, pe urmă ies din biserică şi continuă să trăiască la fel ca înainte. E ceva grav. […] Despre credinţa în Dumnezeu se spune că înmoaie inimile şi caracterele, le face slabe şi le pune într-un fel la dispoziţia semenilor mai puternici. Nu e aşa, nu e adevărat decât poate, dacă ea, credinţa omului, nu este unită cu fapta. Dacă este unită cu fapta, credinţa noastră ne întăreşte, se face scut în faţa necazurilor. A fi creştin este un mod de existenţă, nu  a face din tine un membru al unei asociaţii sau confesiuni”[6]. Întrebat cum deosebeşte un creştin de un creştin doar cu numele, răspunde: „După faptele lui. Credinţa în Cristos dă o anumită ţinută morală. Sunt lucruri care nu merg mână în mână. Atunci când eşti pătruns de învăţăturile lui Cristos, nu este posibil să accepţi idei de altă natură, să propovăduieşti de exemplu rasismul, dispreţul pentru om, legea celui mai tare şi aşa mai departe. Câteodată duşmanul se află foarte aproape de tine, în tine chiar, în dorinţele tale pe care nu ai învăţat să le deosebeşti. Ce fel de creştin pot fi eu dacă din atâtea ore câte are ziua nu rup nici măcar un ceas pentru reculegere? Mai multă grijă să am de pantofii mei, pe care-i lustruiesc, sau de hainele mele, pe care le perii, le feresc de noroi, decât de sufletul meu? Atât de puţin preţ pun pe darul acesta de la Dumnezeu? […] Nu este de ajuns ca eu să cred. Ceea ce am obţinut eu prin credinţă trebuie să devină si bunul aproapelui meu; el trebuie să ştie în ce fel l-am primit pe Cristos în viaţa mea; dovezile mele că sunt pe calea cea bună trebuie să devină şi calea lui”[7]. 

Un cuvânt interesant are de spus Regele Mihai şi cu privire la viitorul bisericii româneşti: „O văd ocupându-se mai insistent de problemele morale şi spirituale ale individului, şi liberă de problemele politice. N-o văd sprijinind o grupare politică în dauna alteia. În general o văd apropiindu-se mai mult de Împărăţia lui Dumnezeu. Cristos a spus: „Veniţi la Mine toţi cei trudiţi şi împovăraţi”. Preocuparea principală a Bisericii este să cheme la ea pe toţi cei trudiţi şi împovăraţi. Şi aceştia sunt foarte mulţi. Oamenii au nevoie de hrană spirituală. Ani de zile le-a lipsit. Acum golul pe care-l simt unii în viaţa lor nu poate, nu trebuie să fie umplut cu orice”[8].

În loc de încheiere…Nihil sine Deo – „Poţi să te ocupi de orice, de politică, de industrie, de literatură…dar nu în afara credinţei în Dumnezeu. Dacă Europa a avut de suferit mai mult decât oricând în secolul acesta este pentru că s-a îndepărtat de El cu bună ştiinţă, pentru că a vrut să vadă dacă popoarele pot să supravieţuiască fără credinţă. Nu, nu pot să supravieţuiască decât coborând sub condiţia umană.” (Mihai I al României)

BIBLIOGRAFIE

Ana a României – „Un război, un exil, o viaţă ”, Bucureşti:Humanitas, 2004

·     Ciobanu, Mircea – „Convorbiri cu Mihai I al României”, Bucureşti:Humanitas, 2004

·     Gauthier, Guy – „Missy, regina României”, Bucureşti:Humanitas, 2004 

·     Wolbe, Eugen - „Ferdinand I, întemeietorul României Mari: o biografie”, trad.: Maria Nastasia şi Ion Nastaia; pref.: Gabriel Badea-Păun. – Bucureşti:Humanitas, 2004

·     http://enciclopediaromaniei.ro/wiki/Carol_I_de_Hohenzollern-Sigmaringen  (accesat 24 februarie 2014)

·     http://www.familiaregala.ro/ (accesat 24 februarie 2014)

---

[1] Wolbe, Eugen - „Ferdinand I, întemeietorul României Mari:o biografie”, (Bucureşti:Humanitas, 2004), 26

[2] Idem, ibidem, 204

[3] Gauthier, Guy – „Missy, regina României”, (Bucureşti:Humanitas, 2004), 168-169

[4] Ana a României – „Un război, un exil, o viaţă ”,(Bucureşti:Humanitas, 2004), 123

[5] Idem, ibidem, 150

[6] Ciobanu, Mircea – „Convorbiri cu Mihai I al României”, (Bucureşti:Humanitas, 2004), 221

[7] Idem, ibidem, 222

[8] Idem, ibidem, 225

Clipe trecătoare

Sunt clipe în viaţă ce dor ca şi o rană
Sunt clipe de disperări adeseori
Sunt clipe când visul uşor ţi se destramă
Şi cauţi zadarnic în jur un ajutor
Sunt clipe când multe poveri prea greu te apasă
Furtunile acestei lumi fără zăvor
Dar nu uita, vine o clipă odată
Când vom zbura dincolo de nori.

Sunt clipe în viaţă când guşti dezamăgirea
Şi vezi adevărul că e mult prea amar
Sunt clipe când nu poţi găsi în tine puterea
Şi schimbi clipe de viaţă în clipe de jar
Sunt clipe când multe poveri prea greu te apasă
Dar nu uita că-n curând tu acasă
Lângă Isus te vei odihni.

Când încercările-s prea grele
Şi nu ştim cum se va sfârşi
Mai este doar puţină vreme
Şi Cel ce vine, va veni
Chiar dacă viaţa-i mult prea crudă
Şi te întrebi cât va dura...
Ce mai contează o secundă pe lângă veşnicia Ta? - David Lela