Spiritualitatea în
istoria Casei Regale din România
Semida Ilieş
Raportarea Casei Regale din România la spiritualitate este evidentă
încă din dictonul trecut pe blazonul acesteia: Nihil sine Deo. De aceea nu e de
mirare că ea a fost asociată mereu cu idei şi concepte ca: demnitate, respect,
profesionalism, progres, loialitate şi nu în ultimul rând, credinţa în
Dumnezeu. Meritul Casei Regale a fost în primul rând acela de a moderniza
statul român, dar ea nu s-a mărginit doar la atât.
Întâiul reprezentat al acestei Case Regale este Carol I. Sub domnia sa de 48
ani, cea mai lungă din istoria ţării, România şi-a cucerit Independenţa de
stat, a devenit monarhie constituţională şi s-au pus bazele consolidării
statului român modern. Vorbindu-i nepotului său, Ferdinand, despre România,
afirmă: „aici nu e o mână de barbari, care să trebuiască a fi ridicaţi de o
dinastie energică şi inteligentă la rangul naţiunilor civilizate, ci un vechi
şi nobil popor care-şi are locul, deşi pe nedrept necunoscut, în istoria
lumii”.
Ferdinand I a devenit Rege la moartea unchiului său, Carol I (1865 – 1927) şi a
rămas în istorie ca Ferdinand întregitorul sau Ferdinand cel Loial, regele
României Mari. El a trecut peste originea sa germană, pentru a urma voinţa de
unitate a poporului său, în timpul Primului Război Mondial. L-a avut ca exemplu
de viaţă pe tatăl lui, prinţul Leopold, în trăirea căruia religia a ocupat un
loc important, transpunând în faptă învăţăturile credinţei, făcând bine cât
putea, de exemplu creându-le unor tineri condiţii să-şi facă studiile sau să se
pregătească pentru altă profesie. „El [Leopold] preţuia orice năzuinţă
cinstită, respecta orice convingere religioasă. Marea sa cunoaştere a oamenilor
îl făcea capabil să ierte unele slăbiciuni omeneşti. Socotea că orice om era pe
atât de pur şi nobil pe cât era şi el. Dezamăgirile nu-l abăteau de la credinţa
sa în umanitate. Căci era convins de mersul ascendent al neamului omenesc spre
culmile desăvârşirii etice. Pe din afară, prinţul moştenitor Leopold îşi
manifesta ataşamentul faţă de Biserică prin aceea că – ori de câte ori i se
ivea ocazia – „profita” ( după cum se exprima el) de mijloacele ei de graţie”[1].
Urmând
acest exemplu Ferdinand asculta în toate zilele de duminică şi de
sărbătoare liturghia, chiar în timpul călătoriilor; când se afla la Sinaia,
punea pe un capelan al Curţii să i-o celebreze (ca rege). În rugăciunea pe
care şi-o făcea cu regularitate, el se întărea pentru activitatea lui
profesională – „nihil sine Deo” . În cartea „ Ferdinand I, întemeietorul
României”, Eugen Wolbe vorbeşte de o anumită smerenie a lui Ferdinand, smerenie
ce i se trăgea din «pueril-evlavioasa» lui concepţie despre viaţă. Tot el
spune că acesta nu-şi bătea capul cu dogme bisericeşti ci căuta precum Goethe,
să pătrundă explorabilul, dar să păstreze ca un credincios distanţa faţă de
inexplorabil. „Ca în zilele tinereţii sale ocrotite de nişte părinţi evlavioşi,
el a păstrat până în tot mai apropiata perioadă a bătrâneţii de suferinţe
încercată un obicei frumos: acela de a asculta liturghia în fiecare duminică şi
în zilele de sărbătoare. Lucrul acesta îl făcea de cele mai multe ori în capela
de la Pitar Moş unde slujea şi predica arhiepiscopul Alexandru Th. Cisar.
Rămânea şi în timpul călătoriilor credincios evlavioase lui deprinderi. Fiecare
dintre rugăciunile sale le făcea pentru poporul său: „Până la ultima suflare
voi implora fierbinte Providenţa să binecuvânteze şi pe viitor destinul
poporului român”, se spune în testamentul său: <<Rog cerul să-şi reverse binecuvântarea asupra scumpului meu popor
şi mă supun smerit hotărârii lui Dumnezeu>>”[2].
Credinţa lui
Ferdinand în Dumnezeu şi dragostea acestuia pentru ţară a fost împărtăşită şi
de soţia acestuia, regina Maria. În faţa corpului regelui Carol sunt amândoi
profund tulburaţi. Maria improvizează o rugăciune care este şi un jurământ.
Adresându-se chipului de marmură albă de unde răsare nasul imperial de vultur
prusac ea murmură: „Nu te teme, Unchiule, vom merge mai departe cu curaj. Mâna
ta a fost grea, m-a chinuit în tinereţe, dar credincios principiilor tale ai
fost drept şi imparţial. Nu voi uita niciodată învăţămintele tale, chiar dacă
le-am înţeles greu, şi îngenunchiată lângă tine, ştiind că nu mai ai nici un
ordin să-mi dai, simt că încă mai ai un mesaj pentru mine, nepoata ta, cândva
revoltată. Da, Unchiule, voi încerca să fiu ceea ce tu ai fost, voi fi fidelă
până la moarte iubind ţara aşa cum ai iubit-o tu. Dacă Dumnezeu vrea îţi vom
continua opera, cu credinţă, cu curaj. Amin”[3].
Principele Carol s-a
născut la Sinaia, la 3 octombrie 1893. A fost fiul Regelui Ferdinand şi al
Reginei Maria. A fost de asemenea primul Rege născut în România având o domnie
plină de împliniri, dar şi de convulsii. Decada 1930-1940, cea a domniei
Regelui Carol al II-lea, este în acelaşi timp o epocă de prosperitate economică
şi de înflorire culturală dar şi epoca de ascensiune a extremismului de
dreapta. Carol al II-lea a combătut în mod brutal Mişcarea Legionara dar
a instaurat el însuşi un regim autoritar punând capăt deceniilor de
parlamentarism liberal şi de pluripartidism. A fost un personaj cu opţiuni
culturale avizate şi rafinate dar şi promotorul unui cult al personalităţii
care le anunţa pe cele ale regimurilor totalitare care aveau să se succeadă în
România deceniilor următoare. De o inteligenţă sclipitoare, plin de farmec şi
erudit, Carol al II-lea nu a reuşit totuşi să aşeze datoria de rege şi
interesele ţării deasupra opţiunilor sale din viaţa privată. În mod paradoxal
perioada cea mai înfloritoare a României Mari a corespuns, concomitent, cu un
apogeu al fastului regal dar si cu o scădere a prestigiului Regalităţii,
cauzată de escapadele sentimentale ale Regelui. Prăbuşirea României Mari, în
1940, aducea şi abdicarea celui mai controversat monarh al Dinastiei Romane.
Actualul rege al
României este Mihai I. Despre el soţia lui Ana afirmă „El a avut
permanent o atitudine de respect faţă de toate credinţă şi a luptat mai
ales în cadrul ţării lui pentru un spirit ecumenic”[4],
ea însăşi fiind de părere că „Biserica are un rol important în viitorul
României. În ultima vreme am văzut enorm de mulţi tineri la biserică, copii, şi
asta este esenţial. […] Biserica păstrează tradiţia şi identitatea”[5].
Mai mult de atât din
biroul său de la Versoix şi începând cu 2001 din cel de la Bucureşti, Regele
Mihai a militat pentru interesele României pentru intrarea României în NATO şi
în Uniunea Europeană. Majestatea Sa a încurajat respectarea drepturilor omului,
dezvoltarea economiei de piaţă, păstrarea culturii naţionale, respectarea
adevărului istoric, respectarea şi garantarea proprietăţii private,
consolidarea statului de drept şi a democraţiei în ţara noastră.
Creştin practic,
Regele Mihai vorbeşte despre un Dumnezeu care se arată în faptele noastre de
fiecare zi, în latura concretă a lucrurilor. El afirmă „Vezi atâţia oameni
care se duc la biserică, se bat în piept, îşi fac mea culpa, dovedind astfel că
sunt conştienţi de slăbiciunile lor, pe urmă ies din biserică şi continuă să
trăiască la fel ca înainte. E ceva grav. […] Despre credinţa în Dumnezeu se
spune că înmoaie inimile şi caracterele, le face slabe şi le pune într-un
fel la dispoziţia semenilor mai puternici. Nu e aşa, nu e adevărat decât poate,
dacă ea, credinţa omului, nu este unită cu fapta. Dacă este unită cu fapta,
credinţa noastră ne întăreşte, se face scut în faţa necazurilor. A fi creştin
este un mod de existenţă, nu a face din tine un membru al unei asociaţii
sau confesiuni”[6]. Întrebat cum deosebeşte un
creştin de un creştin doar cu numele, răspunde: „După faptele lui. Credinţa în
Cristos dă o anumită ţinută morală. Sunt lucruri care nu merg mână în mână.
Atunci când eşti pătruns de învăţăturile lui Cristos, nu este posibil să
accepţi idei de altă natură, să propovăduieşti de exemplu rasismul, dispreţul
pentru om, legea celui mai tare şi aşa mai departe. Câteodată duşmanul se află
foarte aproape de tine, în tine chiar, în dorinţele tale pe care nu ai învăţat
să le deosebeşti. Ce fel de creştin pot fi eu dacă din atâtea ore câte are ziua
nu rup nici măcar un ceas pentru reculegere? Mai multă grijă să am de pantofii
mei, pe care-i lustruiesc, sau de hainele mele, pe care le perii, le feresc de
noroi, decât de sufletul meu? Atât de puţin preţ pun pe darul acesta de la
Dumnezeu? […] Nu este de ajuns ca eu să cred. Ceea ce am obţinut eu prin
credinţă trebuie să devină si bunul aproapelui meu; el trebuie să ştie în ce
fel l-am primit pe Cristos în viaţa mea; dovezile mele că sunt pe calea
cea bună trebuie să devină şi calea lui”[7].
Un cuvânt interesant
are de spus Regele Mihai şi cu privire la viitorul bisericii româneşti: „O văd
ocupându-se mai insistent de problemele morale şi spirituale ale individului,
şi liberă de problemele politice. N-o văd sprijinind o grupare politică în
dauna alteia. În general o văd apropiindu-se mai mult de Împărăţia lui
Dumnezeu. Cristos a spus: „Veniţi la Mine toţi cei trudiţi şi împovăraţi”.
Preocuparea principală a Bisericii este să cheme la ea pe toţi cei trudiţi şi
împovăraţi. Şi aceştia sunt foarte mulţi. Oamenii au nevoie de hrană
spirituală. Ani de zile le-a lipsit. Acum golul pe care-l simt unii în viaţa
lor nu poate, nu trebuie să fie umplut cu orice”[8].
În loc de
încheiere…Nihil sine Deo – „Poţi să te ocupi de orice, de politică, de
industrie, de literatură…dar nu în afara credinţei în Dumnezeu. Dacă Europa a
avut de suferit mai mult decât oricând în secolul acesta este pentru că s-a
îndepărtat de El cu bună ştiinţă, pentru că a vrut să vadă dacă popoarele pot
să supravieţuiască fără credinţă. Nu, nu pot să supravieţuiască decât coborând
sub condiţia umană.” (Mihai I al României)
BIBLIOGRAFIE
Ana a României
– „Un război, un exil, o viaţă ”, Bucureşti:Humanitas, 2004
· Ciobanu, Mircea – „Convorbiri cu Mihai I
al României”, Bucureşti:Humanitas, 2004
· Gauthier,
Guy – „Missy, regina României”, Bucureşti:Humanitas, 2004
· Wolbe, Eugen - „Ferdinand I, întemeietorul României Mari: o biografie”,
trad.: Maria Nastasia şi Ion Nastaia; pref.: Gabriel Badea-Păun. –
Bucureşti:Humanitas, 2004
· http://enciclopediaromaniei.ro/wiki/Carol_I_de_Hohenzollern-Sigmaringen
(accesat 24 februarie 2014)
· http://www.familiaregala.ro/ (accesat
24 februarie 2014)
[1] Wolbe,
Eugen - „Ferdinand I, întemeietorul României Mari:o biografie”, (Bucureşti:Humanitas,
2004), 26
[8] Idem,
ibidem, 225
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu