Recunoştinţa

Trăim într-o lume în care nemulţumirea este mereu prezentă, într-o lume în care manifestarea mulţumirii în viaţa omului parcă este, tacit dar sigur, condamnată. Mulţumirea este tot mai mult anexată în indexul vieţii, plăcerea sau extazul luându-i însă locul. Oamenii sunt tot mai mult axaţi pe plăcere, pe momentul euforic şi înălţător, pe clipa în care se simt parcă transpuşi într-o altă lume. Însă mulţumirea ca un mod de viaţă reprezintă tot mai mult un concept abstract.

Marea problemă este că el, creştinul, ajunge să se asemene destul de mult cu cei pe care îi consideră pe drumul greşit... Cum ar trebui însă creştinul să trăiască pentru a avea un mod de viaţă mulţumitor? Solomon spune în culegerea sa de proverbe, că valoarea vieţii nu este dată de bogăţie ci de tihna pe care o are omul în mijlocul casei sale, a familiei şi  a ceea ce Dumnezeu i-a dat.

Tot ceea ce avem noi pe acest pământ este darul lui Dumnezeu. Le-am primit fără să le merităm şi pe multe dintre ele, chiar fără să le cerem. Însuşi recunoştinţa este un dar prin care Dumnezeu ne ajută să experimentăm corect binecuvântările Sale.

Mulţumirea nu se naşte atunci când obţinem suficient de multe lucruri. Ea este un produs al modului nostru de a gândi, a modului nostru de a percepe ceea ce avem în prezent. Recunoştinţa este abilitatea de a experimenta viaţa ca pe un dar. Prin recunoştinţă noi putem experimenta uimirea, bucuria şi smerenia, totodată eliberându-ne de închisoarea egocentrismului.

Întotdeauna recunoştinţa va fi un act al smereniei. Când venim recunoscători înaintea lui Dumnezeu recunoaştem superioritatea Sa în raport cu noi. În tribul Masai, când un om îşi exprimă mulţumirea o face plecat cu fruntea la pământ şi spune: ,,Capul meu este în ţărână”.  Membrii unui alt trib îşi exprimă recunoştinţa aşezându-se pe pământ înaintea persoanei căreia îi sunt îndatoraţi, după care spun: ,,Stau aşezat pe pământ în faţa ta”.

Observaţi, Dumnezeu prin recunoştinţă de fapt nu face altceva decât să ne unească tot mai mult cu El; se creează prin mulţumire un raport favorabil lucrării Sale în viaţa noastră. Dumnezeu nu are nevoie de mulţumirea noastră. El oricum multe lucruri ni le va da în continuare după voia Sa. Recunoştinţa însă este metoda de care avem noi oamenii nevoie pentru a avea un raport corect faţă de Dumnezeu. Ce s-ar întâmpla dacă mâine Dumnezeu ne-ar da doar lucrurile pentru care noi I-am mulţumit astăzi? Pentru noi ar fi foarte grav, însă Dumnezeu de atâtea ori repetă binecuvântările noastre în speranţa că odată vom reuşi să ne dăm seama de adevărata lor sursă.

            Însă, aşa după cum unii dintre noi au auzul slab, alţii au o capacitate slabă de a fi recunoscători. Unii oameni au nevoie de un dar de proporţii colosale ca să ajungă să experimenteze recunoştinţa. Alţii însă sunt în stare să se bucure de fiecare apus de soare şi de floarea îmbobocită. Pretenţiile noastre însă cresc tot mai mult şi ne privează de experimentarea recunoştinţei aşa după cum ar vrea Dumnezeu.

            Să fim dar recunoscători pentru fiecare lucru primit în dar. Să înţelegem că viaţa este un dar, că fiecare zi este un miracol nemeritat şi fiecare secundă e un timp acordat în plus. Şi nu doar să ne prefacem că simţim bucuria recunoştinţei ci să o experimentăm aşa cum vrea Dumnezeu. Atunci vom învăţa să ne trăim viaţa după voia Sa şi vom fi încrezători în ce priveşte viitorul, tot mai nesigur, al nostru.