În secolul al XV-lea, într-un oraş micuţ locuia o
familie care avea 18 copii. Pentru a-şi întreţine familia, tatăl bijutier de
profesie era nevoit să lucreze chiar şi 18 ore pe zi pentru a le oferi mâncare.
În plus se mai ocupa şi cu orice altceva găsea de lucru prin vecinătate.
În ciuda condiţiei lor nevoiaşe, doi dintre copiii
familiei, cei mai mari, vroiau să-şi urmeze visul lor, acela de a-şi valorifica
talentul pentru desen. Ei erau conştienţi de faptul că tatăl lor nu-şi permite
să-i trimită să studieze la Academia de la Nurenberg.
După lungi discuţii noaptea
în patul lor aglomerat, cei doi au stabilit un pact. Vor da cu banul iar cel
care va pierde va munci la mină şi va câştiga bani pentru a-l susţine pe
celălalt să studieze la Academie. Apoi după ce fratele care va câştiga va
termina Academia, după 4 ani, îl va susţine pe celălalt să-şi completeze
studiile, fie prin vânzarea operelor sale, fie muncind de asemenea la mină.
Apoi, într-o duminică după slujba de
la biserică au dat cu banul iar Albrecht Durer a câştigat şi a plecat la
Nurenberg. Albert a plecat în minele periculoase şi timp de patru ani şi-a
susţinut fratele cu bani. Lucrările fratelui său au făcut senzaţie. Gravurile
lui, sculpturile şi pânzele cu ulei erau mai bune decât ale multor profesori
iar atunci când a absolvit ajunsese să câştige sume importante. Când s-a întors
în satul său, familia a dat o cină pentru a-i sărbători triumfala întoarcere
acasă. După o masă lungă şi memorabilă din care n-au lipsit muzica şi râsul,
Albrecht s-a ridicat din capul mesei pentru a ţine un toast pentru cel mai
iubit dintre fraţii săi, pentru anii de sacrificiu pe care i-a îndurat pentru
ca el să-şi îndeplinească visul. Şi cuvintele de încheiere au fost: ,,şi acum
Albert, cel mai binecuvântat frate al meu, acum e rândul tău. Acum te poţi duce
la Nurenberg să-ţi urmezi visul şi eu voi avea grijă de tine”.
Toate capetele s-au întors cu
nerăbdare spre celălalt capăt al mesei unde stătea Albert. Lacrimile îi curgeau
pe faţa palidă iar capul plecat şi-l mişca dintr-o parte în alta, în timp ce
repeta în continuu: nu...nu...nu.
În final Albert s-a ridicat şi şi-a
şters lacrimile de pe obraji şi a privit spre figurile care îi erau dragi.
Apoi, ţinându-şi mâinile aproape de obrazul drept a spus blând: ,,Nu frate, nu
pot să merg la Nurenberg. Este prea târziu pentru mine. Uite, uite ce au făcut
cei 4 ani de muncă în mină mâinilor mele. Oasele de la fiecare deget au fost
strivite cel puţin o dată, iar în ultimul timp sufăr de artrită care mi-a
afectat atât de rău mâna dreaptă încât nu pot nici măcar să ţin paharul pentru
a toasta cu tine, cu atât mai mult să fac linii delicate pe pânză, cu pensula
sau creionul. Nu frate, pentru mine e prea târziu”.
Mai mult de 450 de ani au trecut. Până
acum sute de capodopere ale lui Albrecht Durer – portrete, schiţe, desene în
cărbune, gravuri, etc. sunt expuse în orice muzeu mare din lume. Cel mai ciudat
lucru este că ţie îţi e familiară doar una singură, a cărei reproducere o poţi
avea acasă sau la birou.
Într-o zi, pentru a-i aduce un omagiu
lui Albert pentru tot sacrificiul său, Albrecht Durer i-a pictat fratelui său
mâinle muncite cu palmele şi degetele subţiri îndreptate spre cer. Şi-a denumit
opera simplu: mâini, dar
lumea întreagă şi-a deschis imediat inimile spre capodopera sa şi a renumit
tributul iubirii: mâini în
rugăciune.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu