Omul Postmodern

          Trăim într-o lume axată tot mai mult pe avere şi bogăţie. Oamenii aleargă după îmbogăţire şi diferitele facilităţi dobândite cu ocazia avuţiei. Omul a ajuns tot mai avar. Şi în decadele trecute, oamenii erau hapsâni, dar parcă acest fenomen era întâlnit doar în inimile câtorva persoane. În definitiv, nu erau atât de mulţi oameni pentru care averea să fie scopul vieţii ca şi astăzi. Dar lumea a ,,evoluat”, a făcut progrese şi cei mari se laudă cu aceste lucruri. Haideţi să analizăm puţin situaţia actuală.

            Postmodernismul relativizează totul, lăsând la latitudinea fiecăruia ce înseamnă a fi împlinit. Fiecare îşi este propriu indicator şi dumnezeu, în ce priveşte caracterul şi limitele morale, în ce priveşte viaţa şi regulile după care şi-o trăieşte. Dacă până nu demult oamenii aveau cât de cât anumite limite peste care nu treceau în goana lor prin viaţă, în postmodernism lucrurile sunt total diferite. Omul postmodern a ajuns să fie un om liber, atât de liber încât nimeni nu mai are voie să îl contrazică sau să îl acuze.

          După cum spuneam, promotorii postmodernismului se laudă cu inovaţia lor adusă omenirii. Judecând lucrurile la rece, nu cumva acest om nou, apărut de ceva timp, este de fapt, mai bolnav decât predecesorul său? În mod sigur, la situaţia actuală nu ajungeam niciodată dacă nu treceam prin celelalte situaţii, aici referidu-mă la celelalte curente filozofice. Decăderea nu se face decât treptat. Şi de la Adam până acum suntem într-o continuă cădere. Iar situaţia actuală ne spune că suntem aproape de limita posibilului. Am ajuns atât de ,,orbi” încât nu mai vedem adevărata frumuseţe a vieţii. Excepţii de la regulă sunt şi vor fi, însă regula se pare că aceasta este.

Omul fără de Dumnezeu este într-o continuă cădere şi dezumanizare. Ne-am îndepărtat atât de mult de Dumnezeu încât dacă ar reveni acum pe pământ, nici măcar nu am şti cine este şi de ce revine. Sunt tânăr şi înţeleg dorinţa emancipării, a noului şi a progresului. Dar totodată sunt atent la valorile care au ţinut acest pământ şi omenirea în viaţă până la mine. De ce oare acum le refuzăm şi pedalăm exact în sens opus?

Cred sincer că aici am ajuns datorită imaginii noastre distorsionate vizavi de Dumnezeu. El ne-a creat, ne-a făcut după chipul Său. Şi noi astăzi parcă Îl vedem pe Dumnezeu ca unicul inamic al nostru, iar dacă reuşim să Îl scoatem din ecuaţia vieţii, vom fi cei mai fericiţi şi împliniţi oameni. Omul actual tocmai aceasta vrea, acesta este singurul ţel al său, metaforic vorbind. Prin toate acţiunile lui, îi declară lui Dumnezeu că este în plus şi că el, fiind măsura tuturor lucrurilor, este capabil să îşi conducă viaţa după propriile standarde. În Luca 12:20 Domnul Isus spune o pildă judecând un om foarte bogat. La finalul vieţii lui, un singur epitaf ar fi pus El pe mormântul său: Nebun.

Veţi vedea unde vom ajunge şi noi cu această gândire. În mod sigur ne vom autodistruge. Şi aceasta pentru că noi suntem contaminaţi de păcat şi nu suntem capabili să ne conducem viaţa înspre binele şi folosul nostru. Acesta este singurul motiv pentru care omul lăsat de capul său se va duce direct înspre dezastru în timp ce va ovaţiona libertatea sa.

Într-o astfel de lume, axată tot mai mult pe bani, plăcere şi distracţie, care să fie chemarea creştinului? Atunci când cei mai mulţi oameni se îmbogăţesc doar pe plan material, cu vechiturile şi inovaţiile lumii, creştinul în ce ar trebui oare să se implice? În ce domeniu ar trebui el să se îmbogăţească? Ce ar trebui să facă el pentru a schimba situaţia sau măcar să ofere un exemplu acestui tip de om nou? În următorul articol voi încerca să scriu despre aceste lucruri şi să ofer, prin umila mea părere, un indicator creştinului actual cu privire la adevărata bogăţie în care ar trebui el să investească.