Citatul zilei (5)

Eu nu cunosc vreun ucigaş mai eficient decât izolarea. Nu există nicio influenţă mai distructivă asupra sănătăţii mele fizice şi mentale decât izolarea ta de mine şi izolarea mea de ei... Strategia pe care o foloseşte diavolul în vremea noastră este să trivializeze existenţa umană, izolându-ne unii de alţii, creându-ne iluzia că motivele acestei izolări sunt: presiunea timpului, solicitările de la serviciu şi nesiguranţa economică; alimentându-ne narcisismul şi competiţia aprigă de a câştiga primul loc. Psihologul Philip Zimbardo

A câştiga singur înseamnă a pierde !

            Pe lista echipei de fotbal american a liceului Nortwest din oraşul McDermott, statul Ohio, era un tânăr pe nume Jake Porter. Jake suferă de o boală numită sindromul cromozomului X fragil, ceea ce înseamnă că are deficinţe mentale.

            Însă Jake iubeşte fotbalul american. În clasa a IX-a s-a înscris în echipa de fotbal a liceului şi a dat dovadă de atâta dedicare, încât pe antrenor nu l-a lăsat inima să nu-l primească în echipă. Pe tot parcursul liceului, Jake a participat la fiecare antrenament, a purtat echipamentul complet la fiecare meci al echipei sale, ştiint că niciodată nu va ajunge pe teren sau să joace un meci de fotbal adevărat.

            S-a ajuns la ultimul meci din clasa a XII-a. Antrenorul lui Jake, Dave Frantz, a vrut  să-l introducă şi pe el pe teren, aşa că i-a explicat antrenorului echipei adverse situaţia lui Jake. A întrebat dacă, în cazul în care scorul avea să fie foarte disproporţionat la finalul meciului, ar fi în regulă să îl lase pe Jake să dea o pasă şi să atingă solul cu un genunchi, astfel încât să nu existe riscul ca cineva să îl rănească.

Celălalt antrenor a fost de acord. Cu cinci secunde înainte de încheierea meciului, echipa lui Jake pierdea cu 42 la o. Antrenorul Frantz a considerat că asta însemna scor disproporţionat, aşa că a cerut un time-out. Voia să-l lase pe Jake să intre pe teren.

          Dintr-odată, antrenorul echipei adverse a traversat terenul alergând grăbit. Toţi se întrebau ce se petrece. Dave Frantz să gândea că poate este supărat; poate s-a răzgândit.

-         Aveţi emoţii cu privire la faptul că Jake va intra în joc? îl întrebă Dave.

-         Da, am, spuse el. Nu vreau doar să intre în joc; vreau să şi marcheze.

Antrenorul Frantz nu ştia ce să spună. Antrenorul principal al echipei adverse era totodată coordonatorul defensivei; dacă Jake marca, asta însemna că apărarea lui pierdea un shutout (situaţie din fotbalul american în care una dintre echipe nu marchează niciun punct).

Niciun antrenor nu ar renunţa vreodată la un shutout.

Antrenorul Frantz spuse:

-         Dar nu am exersat asta. Noi am repetat doar scena cu genunchiul.

-         Daţi-i numai mingea. Ne vom asigura noi că va marca puncte.

Antrenorul Frantz s-a întors la grămada de jucători. A arătat cu degetul spre Jake:

-         Băiete, intri în joc.

Jake începu să sară în sus de bucurie. Ideea aceasta atât de îndrăzneaţă i-a luat pe toţi pe nepregătite.

Căpitanul echipei a anunţat intrarea lui Jake pe teren, mingea a fost introdusă în joc, iar căpitanul i-a pasat-o lui Jake. Ceea ce a urmat a rămas o legendă a fotbalului american din statul Ohio.

         Jake repetase de atâtea ori scena cu genunchiul, încât a dat să pună genunchiul jos. Când genunchiul lui a ajuns la aproximativ cinci centimetri de sol, toată echipa a început să strige lui Jake să nu pună genunchiul jos.

El a făcut câţiva paşi înapoi, iar coechipierii lui îi arătau cu toţii în direcţia terenului advers.

Dave şi ceilalţi antrenori ai lui Jake, strigând de pe marginea terenului, arătau în direcţia terenului advers. Jucătorii din echipa adversă arătau în direcţia terenului advers. Arbitrii arătau în direcţia terenului advers.

Jake a păşit încet spre linia de demarcaţie. 21 de jucători s-au despărţit în faţa lui de parcă ei ar fi fost Marea Roşie, iar el ar fi fost Moise, după care el a pornit spre Ţara Promisă. Canaanul se afla la o distanţă de 45 de metri. I-au trebuit aproape 12 secunde să parcurgă distanţa. Toată lumea de pe marginea terenului alerga împreună cu el pas cu pas.

            Şi Jake Porter a marcat un touchdown.

            Cei din tribune au izbucnit în chiote. Toată lumea ovaţiona. Bărbaţi maturi plângeau; războinici duri ai fotbalului american se îmbrăţişau. Mulţi băieţi au jucat în acel meci. Când vor ajunge în vârstă, ei vor uita detaliile legate de majoritatea meciurilor în care au jucat. Nu îşi vor aminti multe scoruri. Însă niciunul dintre ei nu va uita ziua în care Jake Porter a marcat un touchdown. Touchdown-ul lui Jake a devenit touchdown-ul tuturor - paragraf luat din cartea Când se încheie jocul, totul se întoarce în cutie.

                         

Dumnezeu vs Ştiinţa (2)

Nimic, răspunse studentul. Eu am doar credinţa mea.

- Da, credinţa, repeta profesorul. Asta e problema pe care ştiinţa o are cu Dumnezeu. Nu există nici o dovadă, ci doar credinţa.

- Studentul rămâne tăcut pentru o clipă, înainte de-a pune şi el o întrebare.

- Dle profesor, există căldură?

- Da.

- Şi există frig?

- Da, fiule, există şi frig.

- Nu, dle, nu există.

Profesorul îşi întoarce faţa către student, vizibil interesat. Clasa devine brusc foarte tăcută.

Studentul începe să explice.

- Poate exista multă căldură, mai multă căldură, super-căldură, mega căldură, căldură nelimitată, căldurică sau deloc căldură, dar nu avem nimic numit ,,frig”. Putem ajunge până la 458 de grade sub zero, ceea ce nu înseamnă căldură, dar nu putem merge mai departe. Nu există frig, dacă ar exista, am avea temperaturi mai scăzute decât minimul absolut de –458 de grade. Fiecare corp sau obiect e demn de studiat dacă are sau transmite energie. Zero absolut ( -458 F) înseamnă absenţa totală a căldurii.

Vedeţi, dle, frigul e doar un cuvânt pe care îl folosim pentru a descrie absenţa căldurii. Nu putem măsura frigul. Căldura poate fi măsurată în unităţi termice, deoarece căldura este energie. Frigul nu e opusul căldurii, dl-e, ci doar absenţa ei.

Clasa e învăluită în tăcere. Undeva cade un stilou şi sună ca o lovitură de ciocan.

- Dar întunericul, profesore? Există întunericul?

- Da, răspunse profesorul fără ezitare. Ce e noaptea dacă nu întunericul?

- Din nou răspuns greşit, dle profesor. Întunericul nu e ceva; este absenţa a ceva.

Poate există lumină scăzută, lumină normală, lumină strălucitoare, lumină intermitentă, dar dacă nu există lumină constantă atunci nu există nimic, iar acest nimic, se numeşte întuneric, nu-i aşa? Acesta este sensul pe care îl atribuim acestui cuvânt. În realitate, întunericul nu există. Dacă ar exista, am putea face ca întunericul să fie şi mai întunecat, nu-i aşa?

Profesorul începe să zîmbească studentului din faţa sa. Acesta va fi un semestru bun.

- Ce vrei să demonstrezi, tinere?

- Da, dle profesor. Vreau să spun că premisele filosofice ale dumneavoastră sunt greşite de la bun început şi de aceea concluzia TREBUIE să fie greşită.

De data asta, profesorul nu-şi poate ascunde surpriza.

- Greşite? Poţi explica în ce fel?

Lucraţi cu premisa dualităţii, explica studentul. Susţineţi că există viaţă şi apoi că există moarte; un Dumnezeu bun şi un Dumnezeu rău. Consideraţi conceptul de Dumnezeu drept ceva finit, ceva ce putem măsura. Dle, ştiinţa nu poate explica nici măcar ce este acela un gând. Foloseşte electricitatea şi magnetismul, dar NIMENI nu a văzut sau nu a înţeles pe deplin vreuna din acestea două. Să consideri că moartea e opusul vieţii înseamnă să ignori că moartea nu există ca lucru substanţial. Moartea nu e opusul vieţii ci doar absenţa ei. Acum spuneţi-mi, dle profesor, le predaţi studenţilor teoria că ei au evoluat din maimuţă?

- Dacă te referi la procesul evoluţiei naturale, tinere, da, evident că da.

- Aţi observat vreodată evoluţia cu propriii ochi, dle?

Profesorul începe să de-a din cap, încă zâmbind, când îşi dă seama încotro se îndreaptă argumentul.

Un semestru foarte bun, într-adevăr.

- Din moment ce nimeni nu a observat procesul evoluţiei în desfăşurare nimeni nu poate demonstra că el are loc, dvs. nu predaţi studenţilor ceea ce credeţi, nu? Acum ce sunteţi, om de ştiinţă sau predicator?

Clasa murmura. Studentul tace până când emoţia se mai stinge.

- Ca să continuăm demonstraţia pe care aţi făcut-o adineaori celuilalt student permiteţi-mi să vă dau un exemplu, ca să înţelegeţi la ce mă refer.

Studentul se uită în jurul său, în clasă. E vreunul dintre voi care a văzut vreodată creierul profesorului? Clasa izbucneşte în râs. E cineva care a auzit creierul profesorului, l-a simşit, l-a atins sau l-a mirosit? Nimeni nu pare să fi făcut asta. Deci, conform regulilor empirice, stabilite şi conform protocolului demonstrabil, ştiinţa spune – cu tot respectul, dle – că nu aveţi creier. Dacă ştiinţa spune că nu aveţi creier, cum să avem încredere în cursurile dvs, dle?

Acum clasa e cufundată în tăcere. Profesorul se holbează la student, cu o faţă impenetrabilă. În fine, după un interval ce pare o veşnicie, bătrânul răspunde:

- Presupun că va trebui să crezi, pur şi simplu........

- Deci, acceptaţi că există credinţă, şi, de fapt, credinţa există împreună cu viaţa, continua studentul.

- Acum, dle, există răul?

- Acum nesigur, profesorul răspunde: sigur că există. Îl vedem zilnic. Răul se vede zilnic din lipsa de umanitate a omului faţă de om. Se vede în nenumărate crime şi violenţe care se petrec peste tot în lume. Aceste manifestări nu sunt altceva decât răul.

La asta studentul a replicat.

- Răul nu există, dle, sau cel puţin nu în sine. Răul e pur şi simplu absenţa lui Dumnezeu. E ca şi  întunericul şi frigul, un cuvânt creat de om pentru a descrie absenţa lui Dumnezeu. Nu Dumnezeu a creat răul. Răul este ceea ce se întâmplă când din inima omului lipseşte dragostea lui Dumnezeu. Este ca frigul care apare când nu există căldură sau ca întunericul care apare când nu există lumină.

Profesorul sa aşezat.......

PS: Studentul era Albert Einstein. El a scris o carte intitulată Dumnezeu vs. Ştiinţă în 1921.

Amprenta cititorului

Aşa după cum am spus în primul articol pe care l-am publicat, scopul acestui blog este de-a interacţiona cu cât mai mulţi oameni, cu precădere tineri. Însă, mai mult decât a vă informa, vreau să participaţi şi voi, într-o formă sau alta, în activitatea acestui blog.

De aceea, m-am gândit să vă lansez o nouă provocare. Vreau de la cei care îmi citesc articolele să se gândească şi ei la un articol, pe care să îl scrie şi să mi-l trimită, urmând ca eu să îl public pe blog cu menţionarea persoanei care l-a făcut. Începând de astăzi, îmi puteţi trimite materialele voastre. Îmi doresc o interacţiune cât mai bună cu voi şi caut prin această activitate diferite perspective cu privire la lucrurile şi situaţiile cotidiene.

Puteţi scrie despre frământările voastre, despre o problemă actuală sau despre orice credeţi voi că este important pentru voi. Nu garantez că toate articolele vor fi publicate, însă fiecărei persoane care îmi va scrie şi a cărui articol nu îl voi publica îi voi explica motivul nepublicării. Articolele vor fi trimise pe adresa de e-mail: vesa_92@yahoo.com. Lucrările vor conţine maxim două pagini şi jumătate. Vor fi scrise în word cu caractere de 12, Times New Roman, spaţiere 1,5 şi text justified.

            Aştept cu drag perspectivele voastre şi subiectele de care sunteţi preocupaţi. Multă baftă.

Friday Night Show

Este talentul util doar dacă devine un talant? Vineri, online, la RadioCBEE - http://myradiostream.com/radiocbee - discutăm subiectul cu invitaţi unul şi unul. Ascultă şi tu ! 

Dragostea lui Dumnezeu

Am stat mereu şi m-am gândit la dragostea lui Dumnezeu faţă de noi. Mai ales când eram doar un copil, meditam la cât de mare trebuie să fi fost durerea lui Dumnzeu atunci când a hotărât să Îl lase pe Fiul Său să moară pentru om. Şi toate acestea, din dragoste pentru cineva care-I greşeşte tot mereu.

Dumnezeu ne-a creat pe noi, nu evoluţia sau alte teorii. El ne-a facut să fim desfătarea Lui, cea mai măreaţă creaţie a Sa. De aceea ne-a şi făcut după chipul şi asemănarea Sa. De ce atunci, dacă El ne este Tată, noi Îl refuzăm mereu? Am ajuns să ne credem stăpâni peste viaţă. Ne uităm la cei care mor ca şi la un fenomen prin care noi nu vom trece niciodată. Câteodată vorbim cu cineva bolnav, cu cineva în suferinţă, îl alinăm, dar niciodată noi nu ne-am vedea în locul lor.

Suntem atât de independenţi de divinitate sau cel puţin aşa ne place nouă să credem. Uităm însă tocmai esenţa vieţii: Dumnezeu. Dostoievski spunea: ,,Oamenii n-au armonie sufletească şi nici nu năzuiesc spre ea, ei merg cu toţii la pierzare şi fiecare îşi laudă drumul lui, în loc să-şi întoarcă sufletul către singurul adevăr, căci viaţa fără credinţă nu-i decât un chin”. Cei mai mulţi oameni trăiesc în felul acesta. Oare Dumnezeu pentru o astfel de viaţă Şi-a dat Fiul? Atât este tot ce putem noi experimenta pe acest pământ? Să fi îndurat Isus atâta suferinţă pentru ca noi să trăim ca nişte oameni ai nimănui, bântuiţi mereu de gândul sinuciderii, pentru că nu găsim rostul vieţii?

Actul lui Dumnezeu, salvarea pe care a făcut-o prin Domnul Isus ne este mărturia faptului că El ne iubeşte. Nimeni nu L-a forţat şi nici nu Îl putea acuza dacă proceda contrar. Însă dragostea Lui pentru noi se arată tocmai atunci când noi, nici măcar nu meritam să mai fim iertaţi. Atunci El a intervenit şi ne-a scăpat. Dumnezeu este dragoste. Însă din această dragoste poate izvorâ şi un foc distrugător. Din dragoste pentru oameni, Dumnezeu îi va trimite  pe oameni în iad. Din respect pentru alegerea făcută de noi, El ne va lăsa să mergem pe drumul ales de noi. Dragostea lui Dumnezeu, tocmai ea, Îl va împiedica să evite iadul.

Uitându-mă la acest videoclip şi meditânt la dragostea manifestată de Dumnezeu, îmi pot da seama, în parte, cât de grea trebuie să fie respingerea pe care o manifestă atăţia oameni. Dragostea Sa este mereu prezentă în vieţile noastre. Nu a încetat odată cu jertfa Domnului. Doar ea ne mai ţine în viaţă astăzi. Dumnezeu ne iubeşte şi ne mai dă timp să Îl alegem. Într-o zi însă El va alege să pună punct şi să încheie viaţa noastră. Atunci noi vom rămâne doar cu alegerile noastre, harul Său pentru noi fiind ajuns la capăt. La judecată Sa, cei care vor fi răspuns lui Dumnezeu vor fi mântuiţi, prin credinţa în jertfa Domnului Isus. Dar ceilalţi vor ajunge unde şi-au dorit ei.

Dumnezeu este drept. Dacă nici aici pe pământ nu ne-a forţat, nici la judecată nu ne va forţa. Ne va lăsa să ne urmăm drumul, aşa cum ne-a plăcut să facem şi aici pe pământ. Azi încă avem şansa de-a ne schimba cursul vieţii şi mai apoi cursul veşniciei. Să nu uităm: Dragostea Lui este şi va rămâne desăvârşită, chiar şi la judecată.

Dumnezeu vs Ştiinţa (1)

          Această demostraţie a fost făcută în anul 1921. După aceea au apărut şi alte demonstraţii, dar aceasta rămâne în istorie. Veţi vedea de ce...

Într-o sală de clasă a unui colegiu, un profesor ţine cursul de filozofie.

- Să vă explic care e conflictul între ştiinţă şi religie. Profesorul ateu face o pauză şi apoi îi cere unuia dintre noii săi studenţi să se ridice în picioare:

- Eşti creştin, nu-i aşa, fiule?

- Da dle, spuse studentul.

- Deci crezi în Dumnezeu?

- Cu siguranţă.

- Dumnezeu e bun?

- Desigur, Dumnezeu e bun.

- E Dumnezeu atotputernic?

- Poate El să facă orice?

- Da.

-   Tu eşti bun sau rău?

-   Biblia spune că sunt rău.

Profesorul zămbeşte cunoscător. Aha! Biblia! Se gândeşte puţin. Uite o problemă pentru tine. Să zicem că există aici o persoană bolnavă şi tu o poţi vindeca. Poţi face asta. Ai vrea să ajuţi? Ai încerca?

- Da dle. Aş încerca.

- Deci eşti bun.

- N-aş spune asta.

- Dar de ce n-ai spune asta?

- Ai vrea să ajuţi o persoană bolnavă dacă ai putea?

Majoritatea am vrea dacă am putea. Dar Dumnezeu, nu. Studentul nu răspunde, aşa că profesorul continuă.

- El nu ajută, nu-i aşa? Fratele meu era creştin şi a murit de cancer, chiar dacă era bolnav se ruga lui Isus să-l vindece. Cum de Isus e bun? Poţi răspunde la asta?

Studentul tace.

- Nu poţi răspunde nu-i aşa? El ia o înghiţitură de apă din paharul de pe catedră ca să-i dea timp studentului să se relaxeze.

- Hai s-o luăm de la capăt, tinere. Dumnezeu e bun?

            -Păi, da, spune studentul.

            - Satana e bun?

Studentul nu ezită la această întrebare:

- Nu.

- De unde vine Satana?

Studentul ezită.

- De la Dumnezeu.

- Corect. Dumnezeu l-a creat pe Satana, nu-i aşa? Zi-mi, fiule, există rău pe lume?

- Da, dle.

- Răul e peste tot, nu-i aşa? Şi Dumnezeu a creat totul ope lumea asta, corect?

- Da.

- Deci cine a creat răul? Profesorul a continuat.

Dacă Dumnezeu a creat totul, atunci El a creat şi răul. Din moment ce răul există şi conform principiului că ceea ce defineşte ceea ce suntem, atunci Dumnezeu e rău.

Din noi studentul nu răspunde.

- Există pe lume boli? Imoralitate? Urâţenie? Toate aceste lucruri groaznice există? Studentul se foieşte jenat.

-Da.

-Deci cine le-a creat.

Studentul iarăşi nu răspunde, aşa că profesorul repetă întrebarea. Cine le-a creat? Deodată, profesorul începe să se plimbe în faţa clasei.

Studenţii sunt uimiţi. Spune-mi, continuă el adresându-se altui student. Crezi în Isus Hristos, fiule?

Vocea studentului îl trădează şi cedează nervos.

- Da, dle profesor, cred.

Bătrânul se opreşte din mărşăluit. Ştiinţa spune că ai cinci simţuri pe care le foloseşti pentru a indentifica şi obserca lumea din jur. L-ai văzut vreodată pe Isus?

- Nu, dle. Nu L-am văzut.

- Atunci spune-ne dacă L-ai auzit vreodată pe Isus al tău?

- Nu, dle, nu L-am auzit.

- L-ai simţit vreodată pe Isus al tău, L-ai gustat sau L-ai mirosit? Ai avut vreodată o experinţă senzorială a lui Isus sau a lui Dumnezeu?

- Nu dle, mă tem că nu.

- Şi totuşi crezi în El?

- Da.

- Conform regulilor Sale empirice, testabile, demostrabile; ştiinţa spune că Dumnezeu tău nu există. Ce spui de asta, fiule? - va urma...

Floare rară

Cândva, pe vrejul sufletului meu
o floare-a-mbobocit, o floare rară,
ce se numea iubirea, însă eu
am rupt-o şi-am lăsat-o ca să moară.

De-atuncea sufletul, bătrân şi obosit,
n-a mai putut să deie altă floare
ca dânsa, care timpuriu s-a veştejit,
frumoasă şi plăcut mirositoare.

Şi-adesea dorul florii minunate
şi unice, pe care n-am ştiut
s-o strând pe veşnicie dintre toate,
asemeni unui ghimpe m-a durut - Magda Isanos

Mihai Ploeşteanu

A trăit timp de zece ani într-o închisoare fără gratii, care l-a marcat mai mult decât orice fel de cătuşe sau lanţuri. A ajuns să fure de la părinţi pentru o doză de droguri şi a trăit luni la rând pe stradă. Este povestea unui tânăr orădean, care timp de un deceniu a fost dependent de heroină şi etnobotanice, în tot acest timp fiind şi traficant de droguri. De trei ani a renunţat la acest viciu şi s-a înscris la Colegiul Biblic Est European.

Povestea lui Mihai Ploeşteanu a început în 1999, în Bucureşti, în cartierul Pantelimon. Avea doar 18 ani când un prieten l-a îndemnat să încerce o doză de heroină. I-a spus că se va relaxa, când de fapt, i-a deschis poarta spre un infern care avea să-l mistuie timp de zece ani. A ajuns să trăiască de la o doză la alta şi a furat bani de acasă ca să îşi poată cumpăra doar un strop de heroină.

,,Am făcut cam toate ilegalităţile posibile, poate doar nu m-am prostituat sau nu am omorât pe nimeni, dar în rest le-am făcut pe toate”, spune Mihai.

A renunţat la facultate pentru droguri şi a ajuns să trăiască pe stradă. Dintr-un tânăr inteligent s-a tranformat într-un cerşetor iar în 2009 a ajuns să fie închis pentru trafic de droguri. Zece luni a stat după gratii. Încet, încet, s-au stins 27 din cei 30 de prieteni împreună cu care se droga. Unii au murit în urma unor supradoze iar alţii s-au sinucis. Pentru Mihai, salvarea a venit în urmă cu patru ani.

,,Am ajuns în 2010 la o fundaţie creştină, Teen Challenge se numeşte, care are filiale în toată lumea şi aici mi-am dezvoltat o relaţie personală cu Dumnezeu, care mă ajută zi de zi să iau alegerea care trebuie”.

Prin ajutorul lui Dumnezeu, Mihai din anul 2011 nu mai consumă droguri. În prezent este student în anul trei la teologie., la Colegiul Bilbic din Oradea. Visul său este să îi oprească pe tinerii consumatori din drumul spre moartea de care se apropie fiecare cu fiecare doză consumată. Merge prin liceele din Oradea şi îşi spune povestea fără nici o reţinere, în speranţa ca exemplul său le va fi de ajuns tinerilor să nu ajungă acolo unde a ajuns el.

Adolescenţii l-au ascultat fără să clipească şi mulţi au lăcrimat când i-au auzit povestea. Călin Pop, inspector de specialitate la Cadrul Antidrog din Bihor spunea: ,,Vârsta la care tinerii încep să consume substanţe din păcate scade de la an la an, noi la centrul antidrog Bihor avem la consiliere tineri chiar de 11 ani”.

Viaţa lui Mihai s-a schimbat total. Anul trecut a plecat voluntar pentru 2 luni în Africa şi vrea să se stabilească în Oradea. Recunoaşte că îl mai bântuie dorinţa de a se droga. Luptă însă însă în fiecare zi, prin puterea lui Dumnezeu cu ajutorul căruia a şi scăpat în urmă cu mai mulţi ani.

Povestea lui Mihai este una înduioşătoare. O poveste a unui om care a apelat la drog în speranţa că problemele lui vor fi anihilate de efectul drogului. Realitatea a fost tocmai inversă. Dar povestea lui Mihai reflectă şi eşecul societăţii în ce priveşte normele de viaţă promovate. Oare chiar nu reuşim să înţelegem că păcatul, indiferent sub ce formă, ne va tără în mizeria şi dezastrul său? Credem că păcatul este dulce şi atrăgător. Mihai aşa a sperat. Când şi-a dat seama însă de adevărata faţă a acestui păcat, era prea târziu să mai scape.

Să învăţăm din experinţa celor care au trecut prin greşeli. Să nu credem că şi noi vom reuşi să scăpăm. Tot ce este posibil ca noi să murim şi să nu mai avem şansa reabilitării, sub orice formă ne-am avânta în păcatul care bântuie lumea. Numai dragostea lui Dumnezeu şi harul Său ne vor putea ajuta să răzbim în mijlocul atâtor ispite şi provocări. El rămâne şansa şi salvarea noastră.

Sursa:http://www.digi24.ro/Stiri/Regional/Digi24+Oradea/Stiri/Un+tanar+de+33+de+ani+fost+consumator+de+droguri+ii+consiliaza+p

Pasărea Rinocer

      

      Trăind în Africa Ecuatorială, Asia de Sud şi zona insulară Malaezia-Sumatra-Borneo, păsările rinocer sunt printre cele mai fidele dintre reprezentantele lumii necuvântătoarelor, fiind monogame şi păstrându-şi perechea pentru întreaga viaţă.   

         Devotamentul şi încrederea sunt calităţi necesare în lumea lor pentru că păsările rinocer prezinta o particularitate a vieţii lor de cuplu: îşi fac cuibul în scorburi de copaci, iar după împerechere femela zideşte intrarea în scorbură cu excremente şi noroi, mai puţin un orificiu care este prea mic ca puii  să iasă din cuib, ori pentru prădători (maimuţe, şerpi şi alte animale ce se pot căţăra în copaci) ca să intre in cuib.

          Puii, împreună cu mama lor stau închişi în cuib pentru mai multe luni până când cei mici sunt gata să zboare şi să aibă grijă singuri de ei. În tot acest răstimp familia este alimentată de către mascul cu hrana regurgitată prin orificiul lăsat la închiderea scorburii. La momentul potrivit pasărea rinocer sparge zidul ce-i separă de exterior şi-şi reia stilul liber de viaţă alături de partener.

Citatul zilei (4)

E în natura lucrurilor să îmbătrânesc. Nu am cum să evit îmbătrânirea.

E în natura lucrurilor să am probleme de sănătate. Nu am cum să evit problemele de sănătate.

E în natura lucrurilor să mor. Nu am cum să evit moartea.

E în natura lucrurilor ca tot ce este valoros pentru mine şi cei dragi ai mei să se schimbe. Nu am cum să evit despărţirea de toate acestea.

Faptele mele îmi sunt singurele bunuri reale. Nu pot evita consecinţele faptelor mele. Faptele mele sunt pământul pe care calc. - O meditaţie dintr-o tradiţie religioasă.

            Fiecare om trebuie să poarte la el două bucăţele de hărtie şi să se uite la ele în fiecare zi. Pe una să scrie: ,,Eşti ca ţărâna şi cenuşa.” Şi pe cealaltă: ,,Pentru tine a fost creat universul.” Proverb rabinic

Puterea voinţei !!!

David Rabin a fost profesor de medicină la Universitatea Vanderbilt. În timpul studiilor sale la facultatea de medicină, boala care i se părea cea mai înspăimântătoare era scleroza laterală amiotrofică sau boala lui Lou Gehrig. Îşi amintea de momentul când i-a fost prezentat primul pacient care suferea de această boală şi l-a auzit pe neurolog anunţând: ,,Boală incurabilă! Omul acesta va fi umilit, izolat, nu va putea comunica şi va fi probabil mort peste şase luni”.

           La vârsta de 46 de ani, Rabin însuşi a fost diagnosticat cu această boală SLA. El ştia ce va urma: înţepenirea picioarelor, apoi slăbirea întregului trup; paralizia membrelor inferioare şi apoi a celor superioare; în cele din urmă a ajuns blocat într-un trup care nu îi mai asculta comenzile. Limba lui şi-a pierdut capacitatea de a se mişca; el putea forma cuvinte numai cu o foarte mare dificultate şi în cele din urmă, deloc. Şi-a pierdut capacitatea de a-şi trata pacienţii. Nu a mai putut merge la spital ca să lucreze.

Însă exista un lucru la care nu a vrut să renunţe: nu a vrut să renunţe la spiritul lui. A auzit de la un alt medic, care de asemenea suferea de SLA, despre un computer care putea fi mânuit printr-o singură comandă. Această comandă putea fi operată de oricine – indiferent de handicap – dispunea însă de funcţia unui singur grup muscular.

David avea suficientă putere într-o singură parte a trupului – în muşchiul sprâncenei. Aşa că în următorii patru ani, el şi-a folosit sprânceana. Cu ajutorul ei putea opera un computer. Astfel, cu sprânceana, putea să comunice cu familia, să le spună glume prietenilor, să scrie eseuri şi să revizuiască manuscrise. A continuat să consulte pacienţi. Le-a predat cursuri unor studenţi la medicină. A publicat un manual complet de endocrinologie şi a primit un premiu prestigios pentru publicare sa. Şi a făcut toate acestea când singurul lucru pe care îl mai putea controla era o singură sprânceană. 

David Rabin spunea: ,,Boala îţi poate ataca trupul. Dar oare eşti tu numai trup? Ologirea îţi poate bloca picioarele. Dar tu nu eşti numai picioare. Voinţa ta este mai mare decât picioarele tale. Căci voinţa ta este întotdeauna sub controlul tău”. – extras din cartea: Când se încheie jocul, Totul se întoarce în cutie, pag. 91-92.

Concursul

Iată provocarea pe care am anuntaţ-o ieri. Veţi avea de făcut un eseu cu titlul Spiritualitatea în istoria Casei Regale din România. Scopul acestui concurs nu este doar să câştigaţi premiul ci şi să vă informaţi tot mai mult despre Casa Regală, despre care mai ales cei tineri nu ştiu prea multe.

Vreau să luaţi fiecare rege care a condus România şi să arătaţi preocupările sale spirituale şi realizările lui în această direcţie. Veţi avea de muncă şi vreau să faceţi o lucrare cât mai concisă şi frumoasă.

Lucrarea va conţine minim o pagină. Va fi scrisă în word cu caractere de 12, Times New Roman, spaţiere 1,5 şi text justified.

Concursul începe de astăzi şi va dura până în data de 1 martie. Toate lucrările vor fi trimise pe e-mailul meu: vesa_92@yahoo.com. Câştigătorul va fi anunţat pe data de 2 martie când voi posta lucrarea sa. 

Spor la treaba să aveţi.

Anunţ important

           Astăzi, la Teatrul Regina Maria din Oradea, a avut loc o lansare de carte, găzduită de familia regală din România. Am fost prezent la acest eveniment şi m-am bucurat să văd că una dintre priorităţile familiei regale este literatura. Principele Radu a fost cel care ne-a onorat cu prezenţa sa, făcând o scurtă prezentare a celor trei cărţi, şi nu numai.

Am cumpărat mai multe cărţi, iar Principele mi-a făcut deosebita onoare de a-mi da câte un autograf pe fiecare.

M-am gândit să lansez o provocare  celor care vor dori să primească o carte semnată de Principele României. Mâine vă voi da detaliile concursului pe care îl voi lansa şi termenii în care veţi putea participa. Câştigătorul va primi cartea Trei poduri peste lume cadou. Cartea aceasta este o autobiografie a Principelui şi cuprinde evenimente şi personaje care l-au marcat de-a lungul vieţii. Este o carte interesantă. Să nu uităm că avem de-a face cu un mare om de stat al ţării noastre.

Aşadar, fiţi atenţi la postarea de mâine şi câştigaţi concursul.

Continuarea

Am promis în articolul trecut că voi continua să vorbesc despre dragostea care ar trebui să existe între cei căsătoriţi şi despre perspectiva Scripturii asupra acestui fapt.

Căsătoria se vrea a fi un act făcut din dragoste, având ca temelie jurământul făcut cu mare emoţie de către cei doi la altarul sfânt. Cu toţii spun că nu au fost obligaţi, forţaţi sau constrânşi într-un mod sau altul. Cei doi au hotărât, ca urmare a dragostei lor şi a hotârii de nezdruncinat, cel puţin atunci, că vor să facă acest pas. Cu toţii sunt foarte fericiţi şi vizibil împliniţi. Niciunul nu dă atunci semne că peste câteva luni sau câţiva ani ar fi în stare să divorţeze. Nici măcar nu le-ar trece prin cap lucrul acesta.

Însă lucrurile nu sunt tocmai aşa roz cum par a fi. Accesând diferite mijloace mass-media, putem afla cu uşurinţa care este ponderea celor care se despart de partenerul de viaţă. Şi dacă ne vom uita mai atent la aceste date vom vedea că vârsta preponderentă a celor care divorţează este cuprinsă între 20 şi 30 de ani. Trebuie să ne spună ceva acest fenomen. Oare care să fie motivul despărţirii acestor cupluri tinere? De ce acele cupluri care reuşesc să treacă peste acest prag critic au şanse mai mari să rămână împreună toată viaţa?

Eu cred că există o explicaţie pentru acest fenomen tot mai accentuat. Şi această explicaţie ar trebui căutată în Scriptură şi de asemenea în mersul societăţii. Societatea în ultimul timp şi-a schimbat foarte mult valorile şi standardele. Dacă până în urmă cu câţiva ani mai existau anumite valori, care protejau cât de cât cetăţeanul, astăzi oamenii au ajuns să privească cu ochi răi aproape toate valorile. S-a ajuns să se pună un foarte mare accent pe distracţie şi pe împlinirea tuturor plăcerilor.

 Noua generaţie intră în căsătorie cu dorinţa de a li se împlini toate plăcerile şi nevoile de către celălalt partener. Egoismul este acasă la el în inima omului postmodern, în absolut toate domeniile de activitate ale lui. În momentul în care intervine plictiseala, sau când celălalt nu mai reuşeşte să împlinească nevoile aşa cum o făcea înainte, cei doi se reorientează spre un alt partener. Pentru ei nu există noţiunea devotamentului şi a slujirii partenerului.

Materialismul este de asemenea, o cauză majoră a situaţiei prezente. Foarte multe cupluri parcă se căsătoresc pentru a putea aduna cât mai mult nemaigândindu-se la ei doi şi la copiii lor. Totul se reduce la posesiuni şi contul din bancă. Viaţa se dezumanizează într-o aşa măsură încât parcă am fi maşinării de făcut bani sau făcături ahtiate după plăcere şi distracţie. Şi toate aceste schimbări se fac în virtutea progresului, a emancipării. Nu se vede a fi o problemă nimic din ce am prezentat eu aici. Aceasta este o problemă şi mai mare...

La această aberaţie nu se putea ajunge niciodată fără abandonarea tot mai mare a învăţăturii Scripturilor. Însă omul postmodern anexează Biblia considerând-o tot mai învechită, când ea este foarte actuală şi deţine răspunsuri la problemele noastre. Scriptura are răspuns clar cu privire la divorţ şi la dragostea care ar trebui să existe între cei căsătoriţi. Modelul celor căsătoriţi ar trebui să fie modelul dedicării lui  Hristos faţă de Biserica Sa.

Cuvântul lui Dumnezeu prezintă mereu ideea devotamentului partenerilor, unul pentru celălalt, în funcţie de situaţie. Scriptura nu promovează egoismul nicăieri, cu atât mai mult în căsătorie. Dragostea jertfitoare şi angajamentul ,,până la moarte” trebuie să stea la baza căsătoriei, oricând fiind gata să ne lăsăm pe noi in favoarea partenerului. Domnul Isus a făcut tocmai acest lucru, a murit pentru noi toţi. Când vom fi şi noi gata să murim faţă de noi, pentru bunul mers al căsniciei, probabil că divorţul nici nu va mai fi pomenit.

Sigur, Scriptura prezintă o multitudine de exemple a felului în care trebuie să convieţuiască cei căsătoriţi. Eu am prezentat foarte sumar ceea ce vom întâlni în ea dacă o vom citi. Situaţia actuală mă îngrijorează. Oare cum vom fi peste câteva decenii? Până unde vom coborî standardele şi cât vom mai considera Scriptura o carte antică? Familia, celula de bază a societăţii, este tot mai banalizată şi tratată jignitor.

Ca viitor familist, îmi dau tot mai mult seama că viitorul societăţii este foarte sumbru atâta timp cât ne îndepărtăm de valorile care au ţinut societatea în picioare până acum. Ne numim creştini, dar Cristos niciodată nu a proclamat filozofia noastră de viaţă. 
           Să ne trezească Dumnezeu până nu este prea târziu; până nu ne vom fi nenorocit de tot şi pe noi şi familia întreagă. Odată vom ajunge să vedem roadele faptelor noastre, la Judecata lui Dumnezeu. Să fim dar înţelepţi şi să înţelegem ce trebuie să facem acum pentru a fi bucuroşi atunci, nu întristaţi...

Citatul zilei (3)

Într-o relaţie adevărată ambii parteneri încearcă să ofere tot ce au ei mai de preţ şi chiar ajung să de-a mai mult decât au. Nu este vorba despre merite şi, cu atât mai puţin, despre obligaţie. Ceea ce contează este să încerci să îţi faci partenerul cât mai fericit pentru că fericirea lui se reflectă în fericirea ta. Totul stă în mâinile tale, tot ce ai de dat, tot ce ai de primit. - Amy Bloom


 

Dragostea...

            Este o zi ca oricare alta. Nimic deosebit sau special. Îmi servesc liniştit prânzul în acelaşi restaurant în care fac acest lucru de ceva timp. Alături de mine stă un grup de trei bărbaţi, care şi ei se află în aceeaşi stare de înfometare ca şi mine. Deodată zăresc pe uşă intrând o femeie care se îndreaptă direct spre masa alăturată, unde aceşti bărbaţi serveau masa. După ochii sclipitori şi jucăuşi pe care îi avea,  mi-am dat repede seama că are vreo legătură cu unul dintre ei... Din instinct m-am uitat înspre cei trei bărbaţi şi l-am zărit pe cel din colţ cum a ridicat capul, şi oarecum speriat, s-a uitat înspre ea. Ea l-a liniştit însă imediat spunându-i: ,,Am venit doar să te văd”. Evident, el se ridică de la masă şi o întâmpină cu un zâmbet...O conduce apoi afară din local iar după aproximativ zece minute se reîntoarce la masă. M-am uitat la mâna lui şi am observat că avea verighetă, deci era căsătorit....

Fără să vreau m-am oprit puţin din ceea ce făceam şi m-am gândit la acest tablou minunat pe care l-am văzut. O soţie care îşi face timp doar să îşi vadă bărbatul. Nu a venit să îi ceară ceva, să îl tachineze sau să îi de-a vreo veste rea bărbatului ei, a venit la el doar de dragul lui. Ea pur şi simplu a venit să îşi reîmprospăteze memoria cu imaginea iubitului ei. S-a mulţumit preţ de câteva secunde să îl soarbă din priviri, urmând probabil să se retragă fără el din local, după ce îşi va fi astâmpărat dorul...
          M-a uimit acţiune acestei tinere soţii. Nu sunt bătrân şi nu pot spune că am trecut prin multe, însă pot spune că ceea ce am văzut în acea zi nu mi-a fost dat să văd până atunci. Această întâmplare m-a făcut să meditez la ce a ajuns să fie căsătoria în zilele noastre, la divorţul tot mai prezent şi scandalurile care au ajuns să fie obişnuinţă, acolo unde ar fi trebuit ca dragostea să fie acasă la ea...

În următorul articol voi discuta mai pe larg despre realitatea în care trăim, cu privire la căsătorie şi divorţ. Şi, de asemenea, voi încerca să prezint pe înţelesul tuturor care este perpectiva Scripturii asupra căsătoriei şi asupra dragostei care ar trebui să stea la baza acestui  legământ sacru.

Citatul zilei (2)

             De ce să-i dai omului nemurirea, dacă este veşnic nemulţumit de sine?

 - Mihail Kuzmin

        Cu cât te înfrupţi mai mult din fructul interzis, devii tot mai nesatisfăcut şi nemulţumit. - Luca Filip

           Ce să facă Dumnezeu cu mulţumirile noastre, când cu faptele Îi arătăm doar nemulţumire ? - Sfântul Ioan de Kronstadt

Provocările creştinului

Recenzie de Valentin Vesa 

Sursa: http://edituracasacartii.wordpress.com/2013/04/30/rauri-de-apa-vie/ 

Râuri de apă vie, scrisă de Fratele Yun, personajul principal al cărţii Omul ceresc, vine, într-un fel, în continuarea acestei prime cărţi. Dacă Omul ceresc prezintă viaţa Fratelui Yun din timpul comunismului din ţara sa natală, China, a doua carte cuprinde viziunea lui cu privire la creştinul din lumea modernă. Fratele Yun a suferit foarte mult din cauza că a predicat Evanghelia în China. A stat mulţi ani în închisoare şi a îndurat atrocităţi greu de închipuit pentru creştinul modern. El a trebuit să plătească un altfel de preţ decât cel pe care îl plătesc azi cei mai mulţi creştini.

Este bine de ştiut însă că în orice vreme, creştinul autentic va avea de suferit. Atât în comunism cât şi în democraţie, creştinul are de îndurat. Dar suferinţele sunt de naturi diferite. Sub regimul comunist, cea mai mare suferinţă este cea fizică şi pierderea celor dragi. Sub regimul democratic suferinţa este mai degrabă de ordin psihic şi social, în contextul în care credinciosul caută să-şi consolideze viaţa spirituală individuală. Creştinul modern trebuie să înfrunte altfel de ispite dar în fond, suferinţa este inevitabilă.

Nu pot evalua aceste două feluri de suferinţă şi nici măsura, pentru a vedea  care dintre ele este mai împovărătoare sau mai greu de îndurat. Nu asta este important. Important este faptul că, aşa cum spunea Yun, din creştinul autentic trebuie să curgă râuri de apă vie, iar pentru a reuşi acest lucru, el va avea de suferit.

Yun aminteşte în carte despre timpul când era în închisoare şi despre faptul că atunci experimenta o mai mare libertate decât cei din afara inchisorii. El prezintă diferenţa dintre un creştin încarcerat şi un creştin liber, dar încarcerat în inima lui împărţită. În închisoare poţi experimenta harul Domnului şi bucuriile Lui, libertatea Lui, mai adânc decât o experimentează un om liber, necreştin. Prezintă totodată şi diferenţa dintre bucuria celor liberi şi bucuri pe care o avea când cânta cântări creştine în timp ce era în lanţuri şi suferea de pe urma bătăilor.

Azi fratele Yun este liber şi predică în întreaga lume văzând foarte bine cum mulţi creştini din lumea liberă nu trăiesc bucuria libertăţii lor. El a constatat cu stupoare că poţi fi liber din punct de vedere social, dar să nu te bucuri de prezenţa binecuvântată a Domnului.

Această carte tocmai această problemă încearcă să o resolve, sau mai bine zis să o clarifice. În fond, problema nu poate fi rezolvată decât de către creştinul în cauză. Yun spune că păcatul care împiedică creştinul sa fie liber în Hristos – şi ca urmare a acestui fapt, din inima lui nu mai curg râuri de apă vie – este păcatul nesupunerii.

Cartea este scurtă şi uşor de citit şi îl va ajuta pe credincios să îşi revizuiască viaţa spirituală şi locul pe care îl dă Domnului în viaţa sa. O carte cu adevărat motivantă.

Suntem noi mai buni decât aceşti oameni?

Revoluţia franceză (1789 - 1799) s-a întemeiat pe deviza: Libertate, egalitate, fraternitate. Mulţi oameni au murit în această revoluţie, reuşindu-se răsturnarea Vechiului Regim însă idealul tot nu a fost atins în totalitate, existând şi azi inegalitate între oameni. Poate unii mă vor contrazice. Însă dacă toţi suntem egali, de ce atunci există astfel de oameni, cum vedem în acest videoclip? De ce nu au şi ei dreptul la viaţă ca şi noi? De ce mulţi oameni sunt reduşi la nivelul condiţiei animalelor, singura diferenţă fiind faptul că ei sunt oameni nu animale? Au reuşit francezii oare să îşi împlinească deviza? 

Realitatea este dureroasă. Francezii nu şi-au atins scopul şi lumea în continuare se zbate în probleme. Oamenii sunt egali atâta timp cât sunt în pântecele mamei lor, dacă putem numi egalitate şi condiţia aceasta, atâta timp cât nici măcar mamele nu au drepturi comune cu privire la bebeluşul lor….

Teoria francezilor reprezintă idealul spre care se vrea a se tinde, însă zbaterea aceasta rămâne doar la nivelul teoriei. Politica în jurul căreia gravitează existenţa noastră este total diferită. Trăim într-o lume a jungle, a legii pumnului nu a legii dragostei.

În tradiţia populară circulă o imagine a iadului descrisă ca fiind unui loc în care este amplasată o oală mare cu mancare, şi fiecare are o lingură mare în mână. Cu acea lingură nici unul nu poate să mănânce singur, pentru că îi cade mâncarea din ea. Însă poate da la cel de lângă el. Dar fiecare este invidios şi nu îi dă niciunuia să mănânce. Astfel, cu toţii mor de foame, lângă oala plină de mâncare. Este doar o parabolă, însă reflectă condiţia oamenilor care trăiesc iadul încă de aici, de pe pământul unde se poate experimenta şi raiul, într-o mai mică sau mai mare măsură.

Omul postmodern caută să fie cât mai bogat, să aibă cât mai mult negândindu-se la cel de lângă el. În fiecare zi mor mii de oameni din cauză că nu au nimic de mâncare în timp ce alţii mănâncă doar puţin din ceea ce au în faţă şi apoi aruncă restul la gunoi, scârbiţi fiind de atâta mâncare.

Dar oare creştinul postmodern cum se raportează la situaţia actuală? El trebuie să nu uite că Domnul nu îl vrea doar un bun creştin în biserică şi fără de dragoste în afara bisericii. El trebuie să ştie că semnul prin care cei care nu aparţin lui Dumnezeu îşi vor da seama că noi creştinii, suntem ai Lui, este doar dragostea (Ioan 13:35).

Creştinul ar trebui să fie mistuit de dragoste faţă de cel în nevoie. El ar trebui să fie caracterizat de o dragoste jertfitoare, dragoste care este gata să se lase pe sine pentru cel în nevoie, cu nădejdea însă că Domnul poartă de grijă copiilor Săi. Însă cred că noi, creştinii, am ajuns aproape analfabeţi la capitolul trăirea prin credinţă. Ne-am obişnuit cu bogăţia şi am ajuns şi noi ca şi cei pe care Domnul vrea să îi aducă la Sine prin noi.

Nemulţumirea este, dupa parerea mea, boala creştinului postmodern. Ruşine să ne fie că am ajuns să falsificăm în aşa măsură Evanghelia încât afirmăm că un adevărat creştin trebuie să aibă totul din belşug, cu referire la cele materiale. 

Din dragoste Dumnezeu Şi-a dat pe Fiul Său şi din dragoste a murit Domnul nostru pentru noi. Creştinii, care se numesc urmaşii Lui, ar trebui să manifeste aceaşi dragoste faţă de cei în nevoie, dorind să le împlinească nevoile, atât cele materiale cât şi cele spirituale sau de altă natură. În rai vom locui împreună, nu individiuali. Dacă aici nu ne putem accepta, oare în acolo, în veşnicie vom reuşi? A urâ este pământeşte, a iubi este divin. Să urmăm dar exemplul Domnului Isus care a schimbat lumea prin puterea dragostei...

Citatul zilei (1)

          ,,Suferinţa este legea de fier a naturii" - Euripide

          ,,Suferinţa cauzată de năruirea viselor pe care le avem nu trebuie percepută ca şi ceva de care trebuie să scăpăm dacă putem sau care trebuie îndurat dacă nu se poate altfel. Ea trebuie privită ca oportunitate pe care nu trebuie să o pierdem, o şansă de a ne descoperi dorinţa pe care o avem după cea mai mare binecuvântare pe care Dumnezeu vrea să ne-o de-a şi care este, întâlnirea cu El" - Larry Crabb

Suferinţa...

         

         Suferinţa este o caracteristică a vieţii omului prin care el îşi duce existenţa. Odată cu păcătuirea lui Adam şi Eva, Dumnezeu a blestemat atât oamenii cât şi pământul. Lucrurile nu s-au vrut a fi aşa, când Dumnezeu a creat  totul. Însă păcatul nostru a schimbat situaţia.

            Omul suferă fizic, spiritual, relaţional şi într-o mulţime de alte forme. Însă acest fapt oare ne este spre folos sau nu? Oare există suferinţă care să ne îmbogăţească? Sau am putea mulţumi lui Dumnezeu pentru suferinţa îngăduită de El?

Personal cred că suferinţa este o binecuvântare lăsată de Dumnezeu în viaţa noastră şi  am putea numi suferinţa răspunsul lui Dumnezeu la modul greşit în care trăim şi totodată consecinţa păcatului nostru. Se ştie foarte bine că omul, prin însăşi natura lui, este înclinat înspre rău. Cel rău a pervertit în aşa măsură fiinţa umană, încât omul a ajuns să numească răul bine şi binele rău, luptând astfel împotriva Creatorului Său.

Însă Dumnezeu de multe ori ne lasă să trecem prin încercări şi durere pentru a ne putea transforma în ceea ce este bine şi frumos pentru noi. Aşa după cum spunea şi Honore de Balzac: ,,Suferinţa este ucenicia marilor voinţe omeneşti’’. Cu cât experimentăm un grad mai mare de suferinţă cu atât ne antrenăm voinţa şi ne vom pregăti pentru noile provocări pe care le vom avea.

O speranţă însă pentru creştin este faptul că Dumnezeu ne cunoaşte puterea şi nu va îngădui mai mult decât noi vom fi în stare să ducem. Exemplul lui Iov din Scriptură ne este grăitor. Aşadar, putem să îi fim recunoscători lui Dumnezeu şi să ne rugăm Lui pentru a ne ajuta să trecem cu bine peste toate încercările noastre.

Sărbătoarea Dragostei

Astăzi este ziua îndrăgostiţilor, cunoscută mai nou şi la noi sub denumirea de Valentine`s Day sau Sfântul Valentin. Românii aveau înainte această sărbătoare sub denumirea de Dragobete. Sărbătoarea aceasta era puţin diferită de cea actuală, având rădăcini slave, sărbătorindu-se în cele mai multe locuri din ţară pe data de 24 februarie. În timpul sărbătorii, tinerii în special se îndeletniceau cu tot felul de practici prin credeau ei că vor stârni sau păstra dragostea.

Actuala sărbătoare însă este puţin diferită, asemănându-se cu precedenta prin faptul că face trimitere tot la dragoste. Multă vreme m-am întrebat de ce este vorba despre un sfânt în această sărbătoare şi de ce este numit Valentin. Curios cum sunt, am încercat să aflu geneza acestei sărbători. Astfel, am aflat că pe vremea împăratului roman Claudiu al II-lea, a trăit un preot creştin pe nume Valentin. Claudiu dăduse un decret prin care interzicea căsătoria soldaţilor săi, astfel dorind să îi facă pe aceştia să se lupte ca nişte bărbaţi adevăraţi nefiind împiedicaţi de dorul dragostei lor.

Însă preotul Valentin a hotărât să nu asculte de decretul împăratului Claudiu, căsătorind multe cupluri în secret. Când Claudiu a aflat despre acest lucru, a încercat să îl convingă pe Valentin să renunţe la preoţie şi să devină soldat. Refuzat fiind de preotul Valentin, Claudiu la arestat pe Valentin şi la condamnat la moarte. Astfel, pe data de 14 februarie în anul 269 sau 270, preotul Valentin a fost executat. Aşa stând lucrurile, noi pe data de 14 februarie sărbătorim dreptul oamenilor la căsătorie şi totodată gestul nobil al preotului Valentin.

Provocarea creştinului postmodern care derivă din realitatea acestei sărbători este lupta împotriva curentului tot mai accentuat al căsătoriei între homosexuali şi lesbiene. În zilele noastre căsătoria este legalizată, ca drept, însă se vrea a fi legalizată şi anomalia degenerată de aici. Dumnezeu interzice clar căsătoria între persoanele de acelaşi sex. Vom fi noi oare gata să luptăm, asemeni preotului Valentin, pentru cauza lui Dumnezeu?

Sărbătoarea aceasta ar trebui nu numai să ne de-a un imbold de iubire vizavi de persoana dragă ci să ne motiveze spre a lupta pentru cauza Celui care a creat şi fiinţa atât de dragă nouă. El se bucură de iubirea sinceră purtată celui drag dar se mâhneşte când observă că noi nu Îl respectăm cinstind ordinea lucrurilor lăsate de El. Să Îl cinstim aşadar şi El va face din fiecare zi a anului, o sărbătoare a dragostei pentru noi.