Revoluţia franceză (1789 - 1799) s-a întemeiat pe deviza: Libertate, egalitate, fraternitate. Mulţi oameni au murit în această revoluţie, reuşindu-se răsturnarea Vechiului Regim însă idealul tot nu a fost atins în totalitate, existând şi azi inegalitate între oameni. Poate unii mă vor contrazice. Însă dacă toţi suntem egali, de ce atunci există astfel de oameni, cum vedem în acest videoclip? De ce nu au şi ei dreptul la viaţă ca şi noi? De ce mulţi oameni sunt reduşi la nivelul condiţiei animalelor, singura diferenţă fiind faptul că ei sunt oameni nu animale? Au reuşit francezii oare să îşi împlinească deviza?
Realitatea este dureroasă. Francezii nu şi-au atins scopul şi lumea în continuare se zbate în probleme. Oamenii sunt egali atâta timp cât sunt în pântecele mamei lor, dacă putem numi egalitate şi condiţia aceasta, atâta timp cât nici măcar mamele nu au drepturi comune cu privire la bebeluşul lor….
Teoria francezilor reprezintă idealul spre care se vrea a se tinde, însă zbaterea aceasta rămâne doar la nivelul teoriei. Politica în jurul căreia gravitează existenţa noastră este total diferită. Trăim într-o lume a jungle, a legii pumnului nu a legii dragostei.
În tradiţia populară circulă o imagine a iadului descrisă ca fiind unui loc în care este amplasată o oală mare cu mancare, şi fiecare are o lingură mare în mână. Cu acea lingură nici unul nu poate să mănânce singur, pentru că îi cade mâncarea din ea. Însă poate da la cel de lângă el. Dar fiecare este invidios şi nu îi dă niciunuia să mănânce. Astfel, cu toţii mor de foame, lângă oala plină de mâncare. Este doar o parabolă, însă reflectă condiţia oamenilor care trăiesc iadul încă de aici, de pe pământul unde se poate experimenta şi raiul, într-o mai mică sau mai mare măsură.
Omul postmodern caută să fie cât mai bogat, să aibă cât mai mult negândindu-se la cel de lângă el. În fiecare zi mor mii de oameni din cauză că nu au nimic de mâncare în timp ce alţii mănâncă doar puţin din ceea ce au în faţă şi apoi aruncă restul la gunoi, scârbiţi fiind de atâta mâncare.
Dar oare creştinul postmodern cum se raportează la situaţia actuală? El trebuie să nu uite că Domnul nu îl vrea doar un bun creştin în biserică şi fără de dragoste în afara bisericii. El trebuie să ştie că semnul prin care cei care nu aparţin lui Dumnezeu îşi vor da seama că noi creştinii, suntem ai Lui, este doar dragostea (Ioan 13:35).
Creştinul ar trebui să fie mistuit de dragoste faţă de cel în nevoie. El ar trebui să fie caracterizat de o dragoste jertfitoare, dragoste care este gata să se lase pe sine pentru cel în nevoie, cu nădejdea însă că Domnul poartă de grijă copiilor Săi. Însă cred că noi, creştinii, am ajuns aproape analfabeţi la capitolul trăirea prin credinţă. Ne-am obişnuit cu bogăţia şi am ajuns şi noi ca şi cei pe care Domnul vrea să îi aducă la Sine prin noi.
Nemulţumirea este, dupa parerea mea, boala creştinului postmodern. Ruşine să ne fie că am ajuns să falsificăm în aşa măsură Evanghelia încât afirmăm că un adevărat creştin trebuie să aibă totul din belşug, cu referire la cele materiale.
Din dragoste Dumnezeu Şi-a dat pe Fiul Său şi din dragoste a murit Domnul nostru pentru noi. Creştinii, care se numesc urmaşii Lui, ar trebui să manifeste aceaşi dragoste faţă de cei în nevoie, dorind să le împlinească nevoile, atât cele materiale cât şi cele spirituale sau de altă natură. În rai vom locui împreună, nu individiuali. Dacă aici nu ne putem accepta, oare în acolo, în veşnicie vom reuşi? A urâ este pământeşte, a iubi este divin. Să urmăm dar exemplul Domnului Isus care a schimbat lumea prin puterea dragostei...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu