Cândva, pe vrejul sufletului meu
o floare-a-mbobocit, o floare rară,
ce se numea iubirea, însă eu
am rupt-o şi-am lăsat-o ca să moară.
De-atuncea sufletul, bătrân şi obosit,
n-a mai putut să deie altă floare
ca dânsa, care timpuriu s-a veştejit,
frumoasă şi plăcut mirositoare.
Şi-adesea dorul florii minunate
şi unice, pe care n-am ştiut
s-o strând pe veşnicie dintre toate,
asemeni unui ghimpe m-a durut - Magda Isanos
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu